Enciclica papală Spe Salvi
- iluminism şi marxism: false iluzii - "Actuala criză a credinţei este mai ales criză a speranţei creştine" - este convins papa Benedict al XVI-lea. Credinţa creştină care este înlocuită, în vremurile actuale, cu credinţa în progres şi ideologia progresului. După prima sa enciclică avînd ca temă iubirea, Deus Caritas Est ("Dumnezeu este iubire"), Joseph Ratzinger dedică un al doilea text unei alte virtuţi teologale - speranţa. Avînd titlul inspirat de Epistola către Romani a Sfîntului Apostol Pavel, Spe Salvi ("Mîntuiţi întru nădejde"), documentul a fost prezentat recent în Vatican. Alegînd pentru semnarea enciclicei ziua celebrării Sfîntului Apostol Andrei, considerat în lumea creştină ortodoxă Protosklitos - "Întîiul chemat" -, pontiful a dorit să confere astfel evenimentului o delicată semnificaţie ecumenică. Gest de reconciliere cu Biserica Ortodoxă însoţit de restituirea către Patriarhatul Ecumenic de la Constantinopol a unei părţi din moaştele Sfîntului Andrei care erau conservate la Amalfi. În spiritul gîndirii lui Heraclit, papa Benedict al XVI-lea este convins că deschiderea către speranţă stă la originea raţiunii, a logosului comun. Nădejdea, semn distinctiv al creştinilor, reprezintă în viziunea pontifului teolog atît calea regală împotriva vidului de semnificaţie al lumii contemporane, cît şi unica posibilitate de mîntuire împotriva falselor ideologii atee. Cele 77 de pagini (în ediţia italiană) ale enciclicei sînt dedicate nu numai temei speranţei, cît şi marxismului, iluminismului, ateismului sau ştiinţei care în ultimele secole au "pretins" substituirea lui Dumnezeu cu propriile utopii. Ignorînd în mod straniu orice referinţă la geniali teologi contemporani ai speranţei, precum şi la iluştri reprezentanţi ai teologiei eliberării, textul abundă însă de referinţe erudite la reprezentanţii Şcolii de la Frankfurt (Max Horkheimer şi Theodor Adorno), la Henri de Lubac, Sfîntul Maxim Mărturisitorul şi Sfîntul Augustin. În afara citării unui martir vietnamez, a Sfintei africane Bakhita şi a cardinalului Nguyen Van Thuan (prizonier timp de 13 ani în "lagărele de reeducare" comuniste, autor al emoţionantelor "Rugăciuni ale speranţei"), lumea postmodernă globalizată, cu vasta sa paletă de culturi şi etnii, este omisă de pontiful german. Atenţia sa, dedicată în special Europei secularizate, nu constituie un mister pentru nimeni, deşi Bătrînul Continent numără mai puţin de o treime din numărul total al catolicilor. Într-adevăr, intenţia papei - după cum a reliefat, cu ocazia conferinţei de prezentare a documentului, cardinalul Albert Vanhoye - era de a "reînsufleţi speranţa în ţările cu îndelungată tradiţie creştină devenite însă seculare, călduţe". De neînţeles omiterea - întîmplătoare? - a oricărei aluzii la documentele Conciliului al II-lea al Vaticanului, precum şi ignorarea realităţii că miliarde de credincioşi pot crede în posibilitatea de mîntuire în cadrul altor religii. Mai ales în momentul actual, cînd dialogul dintre intercultural şi interreligios, pe lîngă cel ecumenic, constituie o urgenţă presantă. Dacă pentru papa Ioan Paul al II-lea, marxismul, asemenea nazismului, era tragedia secolului trecut, pentru Benedict al XVI-lea reprezintă o "oroare", căci ateismul erei moderne a provocat "cele mai mari cruzimi şi violări ale justiţiei". De asemenea, este comună viziunea celor doi papi în legătură cu faptul că revoluţiile proletare s-au dovedit "nimicitoare", lăsînd în urma lor un "peisaj dezolant", după cum scrie Benedict al XVI-lea în textul enciclicei. În loc de Eden-ul promis, comunismul s-a revelat a fi un infern, speranţa trîmbiţată de ideologiile secolului trecut stingîndu-se în iadul totalitarismelor, al genocidelor şi al alienărilor. Şi asta întrucît libertatea - după cum afirma papa - "dacă nu este în simbioză cu valorile morale, nu este altceva decît o iluzie". Din nou în consens cu predecesorul său Karol Wojtyla, Ratzinger denunţă abuzul puterii şi al ideologiei acesteia, în lumea contemporană. Deşi pare să-i facă lui Karl Marx - aşa cum observa surprins cardinalul Vanhoye - o "adevărată apologie", evidenţiind "forţa limbajului şi a gîndirii", "vasta capacitate analitică", "acurateţea analizei şi clara indicare a instrumentelor necesare schimbării radicale", papa îi reproşează filozofului o eroare fundamentală, şi anume aceea de a fi pierdut din vedere omul şi libertatea sa. Astfel, "lipsa majoră a marxismului rezidă în materialism", precum şi în faptul că noua cetate a Ierusalimului promisă de Marx nu se putea edifica prin exproprierea abuzivă a clasei dominante şi socializarea mijloacelor de producţie. "Marx - scrie Papa - a uitat că libertatea rămîne, chiar şi în aspectele sale negative, libertate." Eşecul marilor utopii presupune o reevaluare, o "autocritică" atît a lumii moderne, cît şi a "creştinismului modern". Căci acesta din urmă, "confruntat cu progresul ştiinţei moderne în acţiunea de a restructura lumea", s-a concentrat în mare parte asupra "individului şi a mîntuirii sale", "restrîngînd astfel orizontul speranţei şi grandoarea misiunii care-i reveneau". Papa critică de asemenea ştiinţa transformată în idol, denunţă faptul că în epoca contemporană absolutul mirean l-a înlocuit pe cel divin, precum şi pretenţia - graţie unei încrederi nelimitate în raţiunea umană şi în tehnică - de a edifica paradisul pe pămînt. În concepţia pontifului-teolog, negarea dimensiunii transcendentale nu lasă spaţiu libertăţii autentice, după cum nu poate exista nici o certitudine raţională independentă de credinţă. "Omul - scrie Benedict al XVI-lea - are nevoie de Dumnezeu, în caz contrar, este deznădăjduit, lipsit de orice speranţă." "Raţiunea care îl exclude pe Dumnezeu din paradigma sa şi ştiinţa care face abstracţie de etică nu mîntuiesc omul" - adaugă Ratzinger. Iar "vremurile moderne - este critica papei - au nutrit speranţa instaurării unei lumi perfecte care, graţie cunoştinţelor ştiinţei şi a unei politici avînd baze ştiinţifice, părea să devină realizabilă". Speranţe dovedite apoi "amăgitoare", aruncînd omul european postmodern într-un imens "vid de semnificaţie". Astfel, după cum este convins papa, cea de-a doua virtute teologală, nădejdea, trebuie repropusă ca element central al credinţei creştine. Întrucît, "graţie speranţei, cerul nu este gol şi noi avem un viitor". Enciclica papală Spe Salvi ("Mîntuiţi întru nădejde") a fost tipărită într-un milion de exemplare şi tradusă în 8 limbi: latină, italiană, engleză, franceză, germană, spaniolă, portugheză şi polonă. Vatican
