Din nou despre minarete, dar nu numai

Există în Vîlcea o comună, Băbeni, formată din două sate – Băbeni şi Ungureni. Ungurenii, după cum o arată numele, sînt urmaşii cîtorva familii de ciobani de peste munţi, instalaţi aici în secolul al XVII-lea, cînd politica de catolicizare forţată dusă sub Maria Tereza de Imperiul Habsburgic a determinat plecarea în pribegie a unor grupuri importante de români transilvăneni. Pînă spre sfîrşitul secolului trecut, aceşti imigranţi nu erau pe deplin asimilaţi: „ungurenii“ formau un grup aparte, erau nu rareori priviţi cu ostilitate făţişă de „autohoni“ (care se declarau fiind acolo „dintotdeauna“, spre deosebire de „ceilalţi“), căsătoriile „mixte“ erau rare, cele două grupuri trăiau practic în autarhie. Acelaşi caz se întîlneşte în Ţara Loviştei, unde locuitorii din Bumbuieşti (emigraţi prin secolul al XIV-lea!) continuă să fie priviţi ca nişte străini de către „autohtonii“ din satele vecine – Boişoara şi Găujani; prin anii ’90, erau trataţi de „comunişti“, şi mai aveau încă loc bătăi crîncene. Am încercat cîndva să explic cum, în societăţile tradiţionale, acest dualism social (cei de aici şi străinii, cei buni şi cei răi, cei de jos şi cei de sus) era fundamental pentru că, structurînd simbolic societatea, perechile de opoziţii făceau să funcţioneze sistemul social ca un sistem binar pus în mişcare de setul de opoziţii simbolice între grupuri antagoniste; să amintesc aici că Lévi-Strauss dedicase acestui subiect un text celebru despre indienii amazonieni; loviştenii mei nu erau aşa de originali…

Redevine xenofobă societatea occidentală?

Mi-am amintit de acest lucru citind un reportaj despre „vînătoarea de negri“ care a avut loc acum cîteva săptămîni în orăşelul Rosarno din sudul Italiei. Aceşti imigranţi africani, muncitori sezonieri veniţi, ca în fiecare an, la cules de portocale, s-au răsculat cînd doi dintre ei au fost răniţi de focurile de armă trase de cîţiva membri ai clanului Belloco, una dintre familiile mafiei calabreze. Priviţi pînă atunci cu indulgenţă şi chiar cu oarecare simpatie, africanii sînt deodată văzuţi ca o hoardă de sălbatici („se aruncau asupra maşinilor noastre ca maimuţele“ – afirmă unul dintre localnici; „riscam să ne transmită boli“ – afirmă un altul), bunii italieni se baricadează în case, terorizaţi, unii îşi iau armele şi urmează o vînătoare în toată regula, care are ca rezultat plecarea în masă a africanilor. O altă declaraţie a unui localnic e semnificativă: „ceilalţi imigranţi – românii, polonezii, tunisienii – trăiesc ca şi noi. Nu şi negrii“, iar altul îşi aminteşte că în anii ’70, cînd italienii mergeau la lucru în Germania, „se comportau acolo cu respect“, şi adaugă: „negrii n-ar fi trebuit niciodată să uite că nu erau aici la ei acasă“.

Devine sau mai bine zis redevine xenofobă societatea occidentală, după ce făcuse din toleranţă şi multiculturalism un credo universal? Recenta afacere a minaretelor în Elveţia, problema recurentă a valului islamic în Franţa (o lege va fi votată probabil în curînd, în ţara drepturilor omului, contra celor circa 1900 de purtătoare de

, vălul islamic total, după ce acum cîţiva ani fusese interzis vălul care acoperă părul în şcoli), ici-colo, tot mai vizibile, profanări de locuri de cult şi manifestări făţişe de antisemitism şi mai ales islamofobia din ce în ce mai prezentă dovedesc cît de fragilă e pacea socială, cît de superficială şi prost asimilată – toleranţa propovăduită de elita intelectuală şi politică. Care sînt resorturile adînci ale xenofobiei recurente în civilizaţia occidentală? Trebuie observat că ea nu este, aşa cum miturile ei fondatoare o subînţeleg, urmaşa civilizaţiei greco-romane: ea s-a construit pe ruinele aceleia, de către triburile migratoare războinice care au distrus-o, dar au învăţat repede să-i calchieze formele, limba, obiceiurile, după ce puseseră capăt prin violenţă agoniei Imperiului de Apus.

Ar fi acesta un fel de păcat originar al acestei societăţi rămase mai barbare decît îi place să creadă? Ea, care i-a alungat pe arabi din Spania, i-a tolerat pe evrei închizîndu-i în ghetouri pînă cînd, excedată de propria mărinimie, i-a trimis în camerele de gazare ale „soluţiei finale“ şi iat-o cum, după cîteva decenii de ipocrită expiere a vinei colective, se reapucă să vîneze negrii, arabii, veniţi în număr mare, ce-i drept, atraşi de mirajul bunăstării şi a căror migraţie, încurajată în anii ’60, e acum privită cu ostilitate, căci criza economică actuală nu e decît prelungirea unei creşteri economice foarte lente, care a devenit vizibilă din anii ’80. Această societate nu mai reuşeşte să absoarbă şomajul endemic şi scăderea nivelului de viaţă pe care orice occidental o simte din plin. Cu alte cuvinte, tehnologia – ca să nu mai vorbim de discursul politic şi ideologie – nu are decît un impact nesemnificativ asupra mecanismelor care reglează funcţionarea societăţii, şi cea occidentală nu este decît o societate ca oricare alta, la fel de neieşită din tiparele tradiţionale, doar infinit mai extinsă şi supusă şocului mondializării.

Cînd grupul alogen „se integrează“, cînd cutumele sale diferă puţin de cele ale grupului dominant sau cînd îşi practică obiceiurile cu discreţie (este cazul primei generaţii de musulmani care n-a avut acest reflex identitar revendicativ şi radical al generaţiei următoare), el este mai uşor acceptat, de aceea europenii din Est sînt mult mai bine toleraţi, în ciuda reflexului de respingere din anii ’90. Cu alte cuvinte, mimetismul social, într-un caz, şi separarea grupurilor, în celălalt, au fost pînă de curînd garanţia păcii sociale (nu mă pot împiedica să citez iarăşi aici faimoasa maximă a Lordului Chesterfield: „Este murdar tot ceea ce nu este la locul lui“ – care nu se referă la grupurile sociale, dar li se potriveşte atît de bine). Imediat ce una dintre aceste condiţii e pusă între paranteze şi grupurile sociale interacţionează direct, ar trebui să intre în joc mecanismul regulator pe care l-am văzut acţionînd atît de bine în societăţile tradiţionale. Or, se întîmplă ca în societatea modernă occidentală acest mecanism să nu mai funcţioneze cum trebuie. De ce?

Cine e „acasă“ şi cine nu

Dacă recitim atent declaraţiile locuitorilor din Rosarno, ceea ce a pus în mişcare violenţa socială a grupului dominant e conceptul identitar: negrii africani, ca şi arabii în Franţa, nu se integrează modelului cultural al grupului dominant: ei „nu sînt la ei acasă“, dar nu se comportă ca atare („cu respect“), dimpotrivă, continuă să se comporte ca şi cum ar trăi tot într-un spaţiu cultural propriu (nu sînt „la locul lor“, ca în maxima lordului, şi faptul că sînt consideraţi „murdari“ mi se pare foarte semnificativ); aceasta explică de asemenea rezultatele surprinzătoare, doar la prima vedere, ale referendumului elveţian. Moscheile fuseseră tolerate atîta timp cît nu aveau minaretele care bruiază mesajul marcajului identitar al spaţiului social al grupului dominant (noi „sîntem acasă“, marcajul spaţial al grupului nostru e legitim, al lor nu).

Un fost ministru francez declara nu demult: „În ziua cînd vor fi tot atîtea minarete cît catedrale în Franţa, aceea nu va mai fi Franţa“.

e un alt bun exemplu: cele 1900 de purtătoare de văl islamic integral nu sînt reprezentative nici măcar pentru comunitatea de cîteva milioane de musulmani francezi, dar marcajul identitar al acestui veşmînt negru, care acoperă întregul corp, e atît de puternic, încît grupul social dominant se simte ameninţat în identitatea sa colectivă. Este interesant că rareori motivaţiile explicite se referă la adevăratele resorturi ale reacţiei sociale: sînt puse în cauză laicitatea Republicii, libertatea femeii, nevoia de a vedea la faţă persoana în cauză, în administraţie, şi multe altele, numai teama de a-şi pierde identitatea socială nu, ca să nu mai vorbim de ipocrizia care ne împiedică să recunoaştem că nu-i putem accepta uşor pe străini – căci nu e frumos să fii xenofob…

„A fi acasă“ tu însuţi, în timp ce celălalt nu e, este argumentul ultim, deşi rareori explicit, care justifică practica discriminatorie, în fine violenţa, care poate merge pînă la exterminarea grupului alogen. Violenţa socială este mai probabilă în societatea modernă, căci grupurile sociale se întrepătrund. În aceste condiţii, noţiunea de „acasă“ a grupului dominant se fragilizează: el îşi simte identitatea ameninţată, căci noţiunea de „acasă“ nu este decît expresia spaţială a identităţii grupului social.

Acest reflex violent pare să infirme teoria motorului social pe care am expus-o la început, fără s-o detaliez aici, ce-i drept. Dar trebuie observat că, dacă masa critică e rareori atinsă în societăţile tradiţionale, acest fapt se justifică din două motive: mai întîi, grupul social era restrîns, o comunitate nu depăşea cîteva sute de indivizi, ceea ce făcea ca setul de relaţii între grupurile antagoniste să fie mereu reglat, căci previzibil, ceea ce nu mai e cazul în societatea modernă, unde mobilitatea socială şi numărul de indivizi confruntaţi cu stresul, pe care ea îl provoacă, au crescut exponenţial. Pe de altă parte, în acel grup restrîns interacţiunea cu „alogenii“ era, dincolo de acest set de relaţii bine reglat social, restrînsă: „băbenii“ trăiau între ei, „ungurenii“ la fel, nu se amestecau dincolo de situaţii în general previzibile. În aceste societăţi, problema masei critice dincolo de care apar reacţiile violente ale grupului dominant era reglată prin rituri savant elaborate (Mauss a descris foarte bine latura violentă în ceremoniile de tip potlatch). În societăţile dualiste tradiţionale, dacă echilibrul grupurilor era instabil, era pentru că grupurile antagoniste erau comparabile: unul era în „centru“ sau „sus“ şi celălalt la „periferie“ sau „jos“, primul era „bun“ şi celălalt „rău“, ele nu erau egale, dar erau în continuă competiţie, într-un echilibru precar, dar stabil. Tocmai acest echilibru precar făcea să funcţioneze sistemul social. În societatea modernă, masa critică a grupului minoritar pare a fi mai uşor de atins, căci echilibrul grupurilor nu mai este atît de strict. Să dau aici un ultim exemplu: în timpul unei dezbateri publice, primarul unei localităţi alsaciene declara stîrnind (încă!) polemică: „Este timpul să reacţionăm, căci vom fi mîncaţi de vii. Sînt deja zece milioane… Zece milioane pe care îi plătim ca să nu facă nimic“ (aluzie la alocaţiile de şomaj şi de maternitate ale populaţiei maghrebine fără de lucru, dar prolifică).

Problema dacă societatea modernă este capabilă să funcţioneze pe principiul binar, ca multe dintre societăţile care au precedat-o, merită să fie pusă. Modelul ei structurant, naţiunea, pe care conceptul de „casă comună europeană“ părea a-l fi depăşit, e încă puternic, şi nu pare apt să suporte o asemenea transformare. El permite doar un procent relativ redus de populaţii alogene (destrămarea statelor multietnice ca Iugoslavia, imediat ce a fost posibil, este o dovadă), şi mesajul lor identitar e perceput ca agresiv şi destabilizator, chiar dacă e, statistic vorbind, insignifiant.

O

e vizibilă de la mare distanţă, ce să mai vorbim de mia de africani veniţi la cules de portocale, cînd tot Rosarno abia numără cincisprezece mii de suflete… Echilibrul grupurilor e imposibil de menţinut în aceste condiţii la un nivel acceptabil. Societatea modernă occidentală poate cu atît mai uşor bascula în violenţă necontrolată, cu cît sistemele de defulare socială sînt astăzi derizorii şi ludice: filmele, jocurile informatice violente şi sporturile de echipă oferă doar un simulacru de confruntare şi permit dezlănţuirea maselor de spectatori (nu de mult, violenţa de stadion şi violenţa xenofobă s-au întîlnit, la Marsilia, cu ocazia unui meci de fotbal dintre două echipe nord-africane).

Citesc pe bloguri discuţii nesfîrşite (şi neliniştitoare) despre pericolul islamizării Occidentului, şi aceste bloguri – care sînt deocamdată aproape singurul mod de exprimare al cetăţeanului lambda (spre deosebire de dl Mircea Vasilescu, cred că vulgaritatea de care dau deseori dovadă forumurile virtuale româneşti, care de altfel stau bine la capitolul antisemitism şi islamofobie, e intelectual vorbind condamnabilă, dar sociologic vorbind nepreţuită) – spun mai multe despre starea de spirit a societăţii decît toate ziarele laolaltă, expresie cum sînt a gîndirii politically correct. Cu toate acestea, violenţa provocată de contactul grupurilor sociale ajunse la masa critică este cuantificabilă şi ar fi relativ uşor predictibilă, dar nici istoria, nici ideologia dominantă a societăţii occidentale nu ne sînt astăzi de mare ajutor.

Radu Drăgan este arhitect.