Clericalism şi sacerdoţiul universal
nu funcţii, ci vocaţii Identificarea exclusivă a Bisericii cu structurile sale clericale este o confuzie frecventă, născută din mefienţa nocivă a unei mentalităţi secularizate. În definiţia sa teologică, ecclesia nu este atît o instituţie, cît un eveniment euharistic cu deschidere eshatologică. De aceea, apartenenţa la Biserică n-ar trebui gîndită în termeni instrumentali, definindu-şi funcţiile de conducere prin puterea discreţionară pe care-o exercită asupra mulţimii. Clerul nu reprezintă o "castă" birocratică sau o structură autocratică într-un corp de reflexe bine rutinizate. Sacerdoţiul, mai degrabă, reprezintă totalitatea vocaţiilor creştine individuale, confirmate comunitar şi angajate în orizontul unei duble responsabilităţi, civice şi ecleziale. Contemplată evanghelic, preoţia este pastorală, mistagogică şi terapeutică, fiind străină de "profesia" unui intendent obligat să presteze "contra cost" servicii religioase. Pe scurt, marca preoţiei trebuie interpretată iconic, iar nu administrativ. Clericalizarea reprezintă o patologie a vieţii ecleziale. Ea se caracterizează printr-o adîncire alarmantă a distanţei dintre feţele bisericeşti şi credincioşii creştini botezaţi în numele Sfintei Treimi. Mai precis, acumularea de funcţii ecleziastice - într-o lume care pune tot mai mult accentul pe competenţa pragmatică şi specializată - este un simptom tipic al clericalizării. Cînd un episcop sau un preot ajunge responsabil pentru tot ceea ce se întîmplă în biserica pe care o păstoreşte - fiind nu doar actor principal al vieţii cultice, ci şi responsabil unic pentru cateheza laicilor, cenzor discreţionar al iniţiativelor editoriale, manager neinstruit al programelor sociale sau "patron" fără inspiraţie al artei ecleziale - harismele poporului lui Dumnezeu sînt inevitabil marginalizate. Credincioşii care sînt "doar" botezaţi şi participă la tainele Bisericii ajung să sufere din cauza unui complex de inferioritate faţă de cei hirotoniţi, recunoscînd aproape exclusiv criteriul ortodoxiei în simbolul odăjdiilor. Parcursul individualist "pe calea mîntuirii" slăbeşte dramatic investiţia într-un proiect comunitar (e.g., zidirea duhovnicească a unei parohii) sau apărarea senină a binelui comun (e.g., practica unui ecumenism de gradul zero, atent la surprizele concretului în dialogul sincer cu alteritatea). Versiunile "tari" ale clericalismului impun o dublă cezură: pe de o parte, dialogul deficitar între episcopi şi preoţii de mir, iar pe de altă parte, raportul unilateral între preoţi şi popor. În acest context marcat de confuzie şi ignoranţă, redescoperirea demnităţii spirituale şi teologice a laicatului creştin - dincolo de orice excese sau extravaganţe - se impune cu maximă urgenţă. Memoria tradiţiei Scripturile nu îi definesc niciodată pe laici (laos tou Theou) în termeni de "clasă". Clement Alexandrinul vedea într-un mirean creştinul botezat care n-a primit hirotonirea, dar care putea să desfăşoare activitatea de învăţător sau propovăduitor al Evangheliei. Pentru Biserica din vechime, distincţia între "laici" şi "clerici" n-a fost niciodată atît de pregnantă ca astăzi. Se avea atunci în vedere raportul dintre credincioşii botezaţi şi simplii catehumeni sau, în sens mai larg, relaţia dintre creştini şi păgîni. Liturghiile bizantine confirmă şi ele această disjuncţie majoră, permiţînd catehumenilor să participe la "ospăţul Cuvîntului", dar nu şi la "banchetul euharistic". În sfîrşit, din sînul laicilor imuni la tentaţiile puterii se recrutau adesea martirii legendari ai monahismului, pentru care poporul de rînd a nutrit întotdeauna respect şi admiraţie. Din sînul laicilor au apărut adesea tîlcuitori înduhovniciţi ai Scripturilor, cîntăreţi psaltici, apologeţi şi cărturari, misionari temerari, virtuozi ai icoanei, dascăli smeriţi, tahigrafi umili, maeştri sculptori, arhivari bibliofili, "calfe şi zidari". Fără prezenţa acestora în viaţa Bisericii, istoria creştinismului ar fi fost deopotrivă mai urîtă şi mai săracă. În Occidentul medieval, reformele papei Grigorie al VII-lea au condus către întărirea raportului de forţă între laicii feudali şi clerici în favoarea celor din urmă. Pentru a relua descrierea mai exactă a lui Teodor Baconsky, "principiul laicităţii a fost enunţat pentru ca un armistiţiu neglorios şi rezonabil să depăşească coliziunea dintre autoritatea lumească şi magisteriul Bisericii" (T. Baconsky, Iacob şi îngerul, Bucureşti, Editura Anastasia, 1996, p. 155). Sub presiunea unei impermeabile scolastici, inteligenţa laică s-a simţit uneori sufocată, căutînd ieşirea prin postulatul autonomiei culturale. La excesele clericalizării din perimetrul romano-catolic, umanismul şi Reforma au încercat să formuleze cîteva răspunsuri, contestînd uneori, cu serioase urmări, principiul autorităţii dogmatice şi al disciplinei ecleziastice. Din nefericire, contrareforma tridentină n-a oferit prea multe relaxări, limitînd drastic prezenţa laicilor în activităţile Bisericii şi întărind astfel suspiciunile celor "din afară." Într-un tîrziu, Conciliul Vatican II (1958-1962) şi-a cîştigat meritul de-a fi pus în discuţie raportul între clerici şi mireni cu un plus de inspiraţie şi flexibilitate. Replierea laicistă Perioada care a urmat acestei mutaţii - atît în Răsărit, cît şi în Apus - a fost una a revanşei. Sub influenţa unor modele protestante de acţiune creştină, numeroşi laici catolici sau ortodocşi din lumea liberă s-au adunat spontan în diverse "asociaţii" sau "cluburi" religioase. Uneori, ele s-au aflat sub comanda unor ideologii de grup care au ignorat criteriile dogmatice ale unităţii ecleziale. Organizaţii precum "mişcarea Taizé" (Franţa) sau "mişcarea Zoe" (Grecia) - iar la noi "Oastea Domnului" şi vlăstarele sale junimiste - au încercat să combată dominaţia ubicuă a clericalizării printr-un voluntarism sentimental. Pledînd cu impecabilă credulitate în favoarea unui "apostolat" sui generis, laicii au înţeles să recurgă - poate şi dintr-o anumită suficienţă spirituală - numai la argumente de autoritate. Numele lui Dumnezeu a fost confiscat de-o poetică minoră care ignoră tropul ironic al tradiţiei ascetice. În final, "îndreptăţirea de sine" sau indecenta autojustificare au sfîrşit prin a întări rechizitoriul nemilos adresat "celor din afară." Marcate estetic prin indiscreţie şi afectate teologic de sectarism, aceste întreprinderi religioase au ajuns un substitut pasabil al vieţii comunitare. El oferă laicilor creştini nu atît cheile - sub formă de cruce - pentru poarta Împărăţiei cerurilor, cît mai ales un criteriu exterior de identificare prin insignă sau banderolă (i.e., batic, fustă sau barbă). Înfăţişarea vestimentară, un anumit vocabular esoteric sau chiar tonul "preacucernic" al vocii se pot astfel constitui în veritabile "teste grilă" pentru confirmarea unei apartenenţe mai curînd para-ecleziale. Esenţialmente moraliste, aceste organizaţii cultivă şi astăzi purificarea sinelui prin excluderea celuilalt, în stilul manuscriselor de la - nu întîmplător! - Marea Moartă. Încercînd să compenseze vidul vieţii de parohie, laicismul (aşa cum se va vedea, folosesc acest termen în alt sens decît cel consacrat de secularismul francez) sectar n-a obţinut decît fărîmiţarea universului dinamic şi apofatic al Bisericii. Criterii formale de încorporare în aceste tagme - cele de tipul: "ostaşii Domnului", "asociaţia femeilor ortodoxe", "mişcarea studenţilor" etc. - au luat locul participării sacramentale în Trupul mistic al lui Hristos. Treptat, grijile ipostasului biologic ori social au dezhidratat rădăcinile ipostasului eclezial. Lansat în plină ofensivă pietistă, laicii militanţi au reuşit doar să adîncească hiatul dintre clerici şi mireni. Catehumenii ori scepticii curioşi "din afară" au fost îndepărtaţi şi mai mult de pragul convertirii. Fără să vrea, zelotismul laicist a căzut în sinistra capcană a rivalităţii mimetice. Ceea ce-i stimulează pe campionii laicismului sectar este aspiraţia totalitară şi plină de invidie a adversarilor. Aceştia, prin reprezentaţii de vîrf ai clericalismului, par să fie prezenţi în toate straturile Bisericii (eparhii, parohii sau mănăstiri). Desăvîrşind simetria, liderii laicismului contestă doar la nivel superficial suveranitatea clericalismului. La pretenţia de superioritate exprimată deschis de monopolismul clerical, zelul anarhic al laicilor militanţi răspunde "cu asupra de măsură". Inutil s-o mai spunem, visul secret al clericalismului şi al laicismului rămîne voinţa de putere. Sacerdoţiul cotidian Din nefericire, atît clericalismul triumfalist, cît şi laicismul militant ştiu cum să semene în inimile credincioşilor frica pasivă şi confuzia intelectuală. Marcată de aceste două maladii, comunitatea creştinilor conştienţi încă de mandatul apostolic al Bisericii se cuvine să restaureze demnitatea sacerdoţiului universal, reabilitînd în acelaşi timp conceptele patristice de ierarhie, ascultare, colegialitate şi catolicitate. Recuperarea practică a sacerdoţiului universal pentru poporul lui Dumnezeu nu s-ar putea face decît în termenii unei teologii care înţelege hristocentric vocaţia preoţiei şi raportul de consubstanţialitate destinală cu aproapele. Preoţia sacramentală concreşte firesc pe harul botezului, iar sacerdoţiul universal îl are drept arhetip pe Hristos, Cel care a venit "să slujească şi să-şi dea viaţa ca răscumpărare pentru mulţi" (Matei 20, 28). Etosul sacerdotal este deci unul liturgic, stabilit printr-un raport de filialitate transcendentală (Ioan 5, 30). Precum în Hristos, voinţa liberă a sacerdotului este purificată prin taina Crucii, oferindu-şi apoi votul ascultării faţă de Tatăl. Preotul nu-L poate sluji însă pe Dumnezeu decît în măsura în care răspunde chemării de-a veghea asupra soartei oamenilor purtători de chip şi lipsiţi - prin rănile păcatului - de paradiziaca asemănare. Preoţia nu este deci o vocaţie în sens ideal, ci o chemare în sens local, imediat, vizibil. Sacerdotul - fie el episcop sau preot - nu este un comandor, ci un slujitor al aproapelui. De la această axiomă trebuie să pornească articularea unei teologii a sacerdoţiului cotidian şi universal. Atunci cînd paradigma sacerdoţiului este Hristos, între preoţia sacramentală a fratelui hirotonit şi preoţia universală a fratelui botezat n-ar trebui să apară nici un conflict de interese. Prin preoţia sacramentală, regele creaţiei devine gazdă a Cuvîntului întrupat. Prin sacerdoţiul universal, templul lui Dumnezeu este pretutindeni aproape de casa omului. Scopul unic al celor două tipuri de sacerdoţiu nu este decît edificarea concretă a unei parohii. Cînd preotul şi mirenii se vor simţi părtaşi unei vii comunităţi euharistice, atît tentaţia "clericalismului", cît şi ispita "laicismului" vor dispărea în lumina unei odihnitoare transparenţe.
