Clericalism şi sacerdoţiul universal

Publicat în Dilema Veche nr. 81 din 4 Aug 2005
Dilema veche la Timpul prezent   Ce vrei să te faci cînd vei fi mare? png

nu funcţii, ci vocaţii Identificarea exclusivă a Bisericii cu structurile sale clericale este o confuzie frecventă, născută din mefienţa nocivă a unei mentalităţi secularizate. În definiţia sa teologică, ecclesia nu este atît o instituţie, cît un eveniment euharistic cu deschidere eshatologică. De aceea, apartenenţa la Biserică n-ar trebui gîndită în termeni instrumentali, definindu-şi funcţiile de conducere prin puterea discreţionară pe care-o exercită asupra mulţimii. Clerul nu reprezintă o "castă" birocratică sau o structură autocratică într-un corp de reflexe bine rutinizate. Sacerdoţiul, mai degrabă, reprezintă totalitatea vocaţiilor creştine individuale, confirmate comunitar şi angajate în orizontul unei duble responsabilităţi, civice şi ecleziale. Contemplată evanghelic, preoţia este pastorală, mistagogică şi terapeutică, fiind străină de "profesia" unui intendent obligat să presteze "contra cost" servicii religioase. Pe scurt, marca preoţiei trebuie interpretată iconic, iar nu administrativ. Clericalizarea reprezintă o patologie a vieţii ecleziale. Ea se caracterizează printr-o adîncire alarmantă a distanţei dintre feţele bisericeşti şi credincioşii creştini botezaţi în numele Sfintei Treimi. Mai precis, acumularea de funcţii ecleziastice - într-o lume care pune tot mai mult accentul pe competenţa pragmatică şi specializată - este un simptom tipic al clericalizării. Cînd un episcop sau un preot ajunge responsabil pentru tot ceea ce se întîmplă în biserica pe care o păstoreşte - fiind nu doar actor principal al vieţii cultice, ci şi responsabil unic pentru cateheza laicilor, cenzor discreţionar al iniţiativelor editoriale, manager neinstruit al programelor sociale sau "patron" fără inspiraţie al artei ecleziale - harismele poporului lui Dumnezeu sînt inevitabil marginalizate. Credincioşii care sînt "doar" botezaţi şi participă la tainele Bisericii ajung să sufere din cauza unui complex de inferioritate faţă de cei hirotoniţi, recunoscînd aproape exclusiv criteriul ortodoxiei în simbolul odăjdiilor. Parcursul individualist "pe calea mîntuirii" slăbeşte dramatic investiţia într-un proiect comunitar (e.g., zidirea duhovnicească a unei parohii) sau apărarea senină a binelui comun (e.g., practica unui ecumenism de gradul zero, atent la surprizele concretului în dialogul sincer cu alteritatea). Versiunile "tari" ale clericalismului impun o dublă cezură: pe de o parte, dialogul deficitar între episcopi şi preoţii de mir, iar pe de altă parte, raportul unilateral între preoţi şi popor. În acest context marcat de confuzie şi ignoranţă, redescoperirea demnităţii spirituale şi teologice a laicatului creştin - dincolo de orice excese sau extravaganţe - se impune cu maximă urgenţă. Memoria tradiţiei Scripturile nu îi definesc niciodată pe laici (laos tou Theou) în termeni de "clasă". Clement Alexandrinul vedea într-un mirean creştinul botezat care n-a primit hirotonirea, dar care putea să desfăşoare activitatea de învăţător sau propovăduitor al Evangheliei. Pentru Biserica din vechime, distincţia între "laici" şi "clerici" n-a fost niciodată atît de pregnantă ca astăzi. Se avea atunci în vedere raportul dintre credincioşii botezaţi şi simplii catehumeni sau, în sens mai larg, relaţia dintre creştini şi păgîni. Liturghiile bizantine confirmă şi ele această disjuncţie majoră, permiţînd catehumenilor să participe la "ospăţul Cuvîntului", dar nu şi la "banchetul euharistic". În sfîrşit, din sînul laicilor imuni la tentaţiile puterii se recrutau adesea martirii legendari ai monahismului, pentru care poporul de rînd a nutrit întotdeauna respect şi admiraţie. Din sînul laicilor au apărut adesea tîlcuitori înduhovniciţi ai Scripturilor, cîntăreţi psaltici, apologeţi şi cărturari, misionari temerari, virtuozi ai icoanei, dascăli smeriţi, tahigrafi umili, maeştri sculptori, arhivari bibliofili, "calfe şi zidari". Fără prezenţa acestora în viaţa Bisericii, istoria creştinismului ar fi fost deopotrivă mai urîtă şi mai săracă. În Occidentul medieval, reformele papei Grigorie al VII-lea au condus către întărirea raportului de forţă între laicii feudali şi clerici în favoarea celor din urmă. Pentru a relua descrierea mai exactă a lui Teodor Baconsky, "principiul laicităţii a fost enunţat pentru ca un armistiţiu neglorios şi rezonabil să depăşească coliziunea dintre autoritatea lumească şi magisteriul Bisericii" (T. Baconsky, Iacob şi îngerul, Bucureşti, Editura Anastasia, 1996, p. 155). Sub presiunea unei impermeabile scolastici, inteligenţa laică s-a simţit uneori sufocată, căutînd ieşirea prin postulatul autonomiei culturale. La excesele clericalizării din perimetrul romano-catolic, umanismul şi Reforma au încercat să formuleze cîteva răspunsuri, contestînd uneori, cu serioase urmări, principiul autorităţii dogmatice şi al disciplinei ecleziastice. Din nefericire, contrareforma tridentină n-a oferit prea multe relaxări, limitînd drastic prezenţa laicilor în activităţile Bisericii şi întărind astfel suspiciunile celor "din afară." Într-un tîrziu, Conciliul Vatican II (1958-1962) şi-a cîştigat meritul de-a fi pus în discuţie raportul între clerici şi mireni cu un plus de inspiraţie şi flexibilitate. Replierea laicistă Perioada care a urmat acestei mutaţii - atît în Răsărit, cît şi în Apus - a fost una a revanşei. Sub influenţa unor modele protestante de acţiune creştină, numeroşi laici catolici sau ortodocşi din lumea liberă s-au adunat spontan în diverse "asociaţii" sau "cluburi" religioase. Uneori, ele s-au aflat sub comanda unor ideologii de grup care au ignorat criteriile dogmatice ale unităţii ecleziale. Organizaţii precum "mişcarea Taizé" (Franţa) sau "mişcarea Zoe" (Grecia) - iar la noi "Oastea Domnului" şi vlăstarele sale junimiste - au încercat să combată dominaţia ubicuă a clericalizării printr-un voluntarism sentimental. Pledînd cu impecabilă credulitate în favoarea unui "apostolat" sui generis, laicii au înţeles să recurgă - poate şi dintr-o anumită suficienţă spirituală - numai la argumente de autoritate. Numele lui Dumnezeu a fost confiscat de-o poetică minoră care ignoră tropul ironic al tradiţiei ascetice. În final, "îndreptăţirea de sine" sau indecenta autojustificare au sfîrşit prin a întări rechizitoriul nemilos adresat "celor din afară." Marcate estetic prin indiscreţie şi afectate teologic de sectarism, aceste întreprinderi religioase au ajuns un substitut pasabil al vieţii comunitare. El oferă laicilor creştini nu atît cheile - sub formă de cruce - pentru poarta Împărăţiei cerurilor, cît mai ales un criteriu exterior de identificare prin insignă sau banderolă (i.e., batic, fustă sau barbă). Înfăţişarea vestimentară, un anumit vocabular esoteric sau chiar tonul "preacucernic" al vocii se pot astfel constitui în veritabile "teste grilă" pentru confirmarea unei apartenenţe mai curînd para-ecleziale. Esenţialmente moraliste, aceste organizaţii cultivă şi astăzi purificarea sinelui prin excluderea celuilalt, în stilul manuscriselor de la - nu întîmplător! - Marea Moartă. Încercînd să compenseze vidul vieţii de parohie, laicismul (aşa cum se va vedea, folosesc acest termen în alt sens decît cel consacrat de secularismul francez) sectar n-a obţinut decît fărîmiţarea universului dinamic şi apofatic al Bisericii. Criterii formale de încorporare în aceste tagme - cele de tipul: "ostaşii Domnului", "asociaţia femeilor ortodoxe", "mişcarea studenţilor" etc. - au luat locul participării sacramentale în Trupul mistic al lui Hristos. Treptat, grijile ipostasului biologic ori social au dezhidratat rădăcinile ipostasului eclezial. Lansat în plină ofensivă pietistă, laicii militanţi au reuşit doar să adîncească hiatul dintre clerici şi mireni. Catehumenii ori scepticii curioşi "din afară" au fost îndepărtaţi şi mai mult de pragul convertirii. Fără să vrea, zelotismul laicist a căzut în sinistra capcană a rivalităţii mimetice. Ceea ce-i stimulează pe campionii laicismului sectar este aspiraţia totalitară şi plină de invidie a adversarilor. Aceştia, prin reprezentaţii de vîrf ai clericalismului, par să fie prezenţi în toate straturile Bisericii (eparhii, parohii sau mănăstiri). Desăvîrşind simetria, liderii laicismului contestă doar la nivel superficial suveranitatea clericalismului. La pretenţia de superioritate exprimată deschis de monopolismul clerical, zelul anarhic al laicilor militanţi răspunde "cu asupra de măsură". Inutil s-o mai spunem, visul secret al clericalismului şi al laicismului rămîne voinţa de putere. Sacerdoţiul cotidian Din nefericire, atît clericalismul triumfalist, cît şi laicismul militant ştiu cum să semene în inimile credincioşilor frica pasivă şi confuzia intelectuală. Marcată de aceste două maladii, comunitatea creştinilor conştienţi încă de mandatul apostolic al Bisericii se cuvine să restaureze demnitatea sacerdoţiului universal, reabilitînd în acelaşi timp conceptele patristice de ierarhie, ascultare, colegialitate şi catolicitate. Recuperarea practică a sacerdoţiului universal pentru poporul lui Dumnezeu nu s-ar putea face decît în termenii unei teologii care înţelege hristocentric vocaţia preoţiei şi raportul de consubstanţialitate destinală cu aproapele. Preoţia sacramentală concreşte firesc pe harul botezului, iar sacerdoţiul universal îl are drept arhetip pe Hristos, Cel care a venit "să slujească şi să-şi dea viaţa ca răscumpărare pentru mulţi" (Matei 20, 28). Etosul sacerdotal este deci unul liturgic, stabilit printr-un raport de filialitate transcendentală (Ioan 5, 30). Precum în Hristos, voinţa liberă a sacerdotului este purificată prin taina Crucii, oferindu-şi apoi votul ascultării faţă de Tatăl. Preotul nu-L poate sluji însă pe Dumnezeu decît în măsura în care răspunde chemării de-a veghea asupra soartei oamenilor purtători de chip şi lipsiţi - prin rănile păcatului - de paradiziaca asemănare. Preoţia nu este deci o vocaţie în sens ideal, ci o chemare în sens local, imediat, vizibil. Sacerdotul - fie el episcop sau preot - nu este un comandor, ci un slujitor al aproapelui. De la această axiomă trebuie să pornească articularea unei teologii a sacerdoţiului cotidian şi universal. Atunci cînd paradigma sacerdoţiului este Hristos, între preoţia sacramentală a fratelui hirotonit şi preoţia universală a fratelui botezat n-ar trebui să apară nici un conflict de interese. Prin preoţia sacramentală, regele creaţiei devine gazdă a Cuvîntului întrupat. Prin sacerdoţiul universal, templul lui Dumnezeu este pretutindeni aproape de casa omului. Scopul unic al celor două tipuri de sacerdoţiu nu este decît edificarea concretă a unei parohii. Cînd preotul şi mirenii se vor simţi părtaşi unei vii comunităţi euharistice, atît tentaţia "clericalismului", cît şi ispita "laicismului" vor dispărea în lumina unei odihnitoare transparenţe.

Cea mai bună parte din noi jpeg
Să găsești oameni la fel ca tine
A îndrăzni să vorbești despre o boală înseamnă a crea o comunitate.
Zizi și neantul jpeg
„Luna cadourilor” și cenușiul
Simțeam cum realitatea tindea, făcea chiar presiuni asupra noastră, a locuitorilor ei, să se transforme în irealitatea din Lumea de lemn.
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
Cine o mai ține minte pe „fata de la pagina 5?” – cum recuperăm anii ’90?
Ar trebui să existe undeva la un loc de cinste într-un muzeu al presei românești de după 1989.
E cool să postești jpeg
Termopanul, valoare națională
„O bojdeucă trendy“, „Parchetul este cumpărat de la Dedeman sau Praktiker?“
p 20 Balaam WC jpg
Originea regilor magi
E un mag dintre caldeeni? Un ghicitor în stele? Un vrăjitor malefic?
Theodor Pallady jpeg
O carte despre oameni și îngeri
Cititorul va descoperi în text rațiunea tainică a Întrupării: doar omul – cu anatomia lui de lut și sufletul său nemuritor – avea să fie o imago Dei.
p 24 F  Prica jpg
Cu ochii-n 3,14
„Un cal a reușit cumva să iasă din boxa lui și umblă prin avion.”
image png
Oamenii din fotografii
Să-i facem să supraviețuiască.
image png
Malliștii
După film, ne-am dus să ne căutăm mașina în parcarea subterană, acolo, în hruba aia imensă și întunecoasă se termină fericirea.
image png
Lectura, antidotul violenței?
Cel mai des, este invocată lipsa timpului: „N-am mai citit pentru că m-a copleșit oboseala”.
image png
Mărturia lui Pascal
Cuvinte care „nu vor trece”, pline de „har și de adevăr”.
p 20 Iași WC jpg
Provincia ca problemă
Iar faptele, cîte și cum se fac ele, capătă cadențe cosmice, ca în sfîșietorul testament al Olguței.
p 21 la Lorin WC jpg
Olimpul litoralului românesc (2)
Ceva din spiritul stațiunii, un je-ne-sais-quoi, îi face și pe sportivii de performanță să își facă aici cantonamentele.
p 24 S M  Georgescu jpg
Cu ochii-n 3,14
„Lacrimile ei se amestecă cu cele ale acestui bazin“.
image png
Toate lucrurile care s-au schimbat
E nevoie de atît de puțin după ce anii își fac treaba.
image png
Capoate și feminități
Așa, diferențele dintre interior și exterior erau într-o măsură abolite.
image png
Piața Romană
Fetele de 20 de ani de acum nu-și mai pierd vremea în astfel de bodegi.
image png
Zgomotul și furia
Drept urmare, există mai multe metode tradiționale de a riposta unui vecin zgomotos.
image png
Cîteva note despre agapa creștină
Evident că nimeni, mîncînd laolaltă, nu stătea să filosofeze. Eram însă alături de Domnul.
p 20 Arik Ascherman WC jpg
Traumă şi discernămînt
Dar, în ciuda singurătăţii şi a primejdiilor acum mult mai aspre, rabinul îşi continuă patrularea, nu părăseşte paza.
p 24 D  Stanciu jpg
Cu ochii-n 3,14
Într-un supermarket, la raionul de alimente exotice, am descoperit mămăliga ambalată în vid, „gata preparată”.
image png
Lumi fragile
Am perceput „schimbul de scrisori”, formulare care în curînd va trece și ea într-o arhivă a limbii, ca pe un fel de apel la memorie.
image png
Frig și acasă
Cert e că, în ciuda condițiilor aparent vitrege, m-am simțit acasă acolo.
image png

Adevarul.ro

image
De ce unii localnici din nordul Angliei ajung să ofere moșteniri regelui Charles atunci când mor
Ce îl leagă pe un fost miner și republican de-o viață de regele Charles al III-lea? Răspunsul surprinzător, așa cum a relatat The Guardian, este că averea fostului miner face parte acum dintr-un fond care generează venituri private pentru monarh.
image
Fenomen inedit în Vârtop: aurora boreală albastră a luminat seara în Apuseni FOTO VIDEO
Un fenomen inedit a fost surprins de un turist în Staţiunea Vârtop din Munţii Apuseni, joi seara. Aurora boreală a luminat seara, pentru câteva minute, printre nori, şi a fost imortalizat de un fotograf amator.
image
Pericolele care îi pândesc pe români într-o destinație exotică de lux. „Paza bună nu e suficientă ca să treacă primejdia”
Tot mai mulți români cu bani aleg destinații exotice, însă unele implică anumite riscuri. O familie de români a aflat acest lucru pe propria piele, iar la final părinții au aflat că cei doi copii ai lor s-au aflat într-un pericol imens, fără măcar ca ei să bănuiască.

HIstoria.ro

image
Ce a însemnat România Mare
1 Decembrie 1918 a rămas în mentalul colectiv ca data la care idealul românilor a fost îndeplinit, în fața deschizându-se o nouă etapă, aceea a conștientizării și punerii în aplicare a consecințelor ce au urmat acestui act, crearea României Mari.
image
Trucul folosit Gheorghiu-Dej când a mers la Moscova pentru ca Stalin să tranșeze disputa cu Ana Pauker
Cînd merge la Moscova pentru ca Stalin să tranşeze în disputa cu Ana Pauker, Dej foloseşte, din instinct, un truc de invidiat.
image
Sfântul Andrei și Dobrogea, între legendă și istorie
Îndelung uitate de către establishment-ul universitar românesc, studiile paleocreștine încep să își facă din ce în ce mai clară prezența și la noi. Încurajarea acestor studii și pătrunderea lor în cadrul cursurilor s-au dovedit lucruri absolut necesare. Ultimii ani au dus la noi dezvăluiri arheologice privind primele comunități paleocreștine (paleoeclesii) din Scythia Minor (actuala Dobrogea), conturând două ipoteze și direcții de cercetare pentru viitor: ipoteza pătrunderii pe filieră apostolic