Cînd cei morţi au o sîmbătă numai a lor

Publicat în Dilema Veche nr. 289 din 27 Aug 2009
Dilema veche la Timpul prezent   Ce vrei să te faci cînd vei fi mare? png

Nu mai văzusem de cîţiva ani mica biserică din satul Vioreşti (judeţul Vîlcea). De altfel, din 2004, bisericuţa construită la 1781 (7290 după stilul vechi) de un vătaf de plai pe nume Ioan Ursanu se află într-un amplu program de restaurare. La un moment dat li s-a adus la cunoştinţă sătenilor că biserica cu hramul "Intrarea în Biserică a Maicii Domnului" este monument istoric, că nu mai poate fi reparată şi consolidată, ca pînă atunci, de gospodarii satului şi că e nevoie de o echipă specială de restauratori. Bunica şi ceilalţi vecini de pe uliţă au fost la început nemulţumiţi aflînd că nu se vor mai ţine acolo slujbe pentru o bună perioadă de timp. Lucrările au durat mult pentru că biserica se degradase, între timp, periculos (fondurile alocate restaurării în anii ’90 fuseseră irosite sau dispăruseră prin cine ştie ce buzunare "fără frică de Dumnezeu"). Mai întîi, a fost consolidată fundaţia, apoi acoperişul a fost reconstruit cu totul, suprafeţe întregi de tencuială au fost refăcute, s-au pus ferestre, curtea a fost pietruită, a fost săpat un sistem de scurgere a apei şi s-a montat un paratrăsnet înalt de zece metri. De mai bine de un an de zile se lucrează exclusiv la refacerea picturilor. Căci, dincolo de locul aproape spectaculos al amplasării " pe un podeu înalt străjuit de valea rîului Cerna şi de stîncile de nisip ale Măgurei Slătiorului " pictura din 1807, atribuită unui oarecare zugrav Dima, conţine un motiv unic în iconografia ortodoxă: friza cetei potecaşilor, potecaşii fiind ţărani însărcinaţi să apere graniţa cu Austro-Ungaria, cutreierînd călare potecile înguste de munte. Vreme de cîteva decenii, în secolul al XVIII-lea, după domnia lui Constantin Brâncoveanu, graniţa trecea chiar prin acest sat. Potecaşii, purtînd anteriu şi potcap negru şi înconjurînd călare biserica pe sub streaşina de şindrilă (fiecare este pictat individual, nici unul nu e geamănul celuilalt), au o poveste a lor pe care odată o să o povestesc separat. Cum spuneam, nu mai fusesem de mult la biserică, asta şi pentru că nu-mi întreţin credinţa mergînd la liturghii, dar şi pentru că, odată plecat din sat, n-am mai regăsit atmosfera de pioşenie din copilăria petrecută lîngă bunici. De data aceasta însă bunica m-a chemat să o ajut să facă pachetele pentru parastasul de Sîmbăta Morţilor. M-am dus. Fie pentru că, între timp, moartea s-a insinuat în familia noastră şi avem tot mai multe rude dincolo, fie pentru că, pur şi simplu, mi-era dor să mai merg cu bunica la biserică. Sau pentru că mi-era dor să-mi împart timpul ca pe vremuri cînd anul se măsura după Sărbători: Boboteaza, Floriile, Paştele, Sf. Ilie, Ignatul… Sîmbăta Morţilor e o zi specială în calendarul bisericesc ortodox. Cel puţin aşa o percep eu, mai ales că nu sînt familiar cu ce spune Biserica despre propriile sărbători. Ritualul nu e complicat, nici spectaculos " oamenii se adună în cimitir, popa citeşte mormintelor pe care le stropeşte cu vin, iar la final fiecare dă pomană pentru morţii lui ", însă ideea de cinstire laolaltă a tuturor morţilor are ceva emoţionant şi maiestuos. Există un moment anume în care simţi cum toţi cei din jurul tău se gîndesc la ceilalţi, la familiile trecute dincolo. Este, dacă vreţi, o celebrare a vieţii şi a morţii ca faţete ale condiţiei noastre. În nici o altă zi morţii nu sînt atît de prezenţi ca în Sîmbăta Morţilor! Cele nouă pachete În seara de dinainte am făcut pachetele " nouă pachete pentru că acesta este numărul celor mai apropiaţi morţi din familia noastră. Îi ştiu pe toţi, pe unii îi uitasem, dar mi i-am reamintit scriindu-le numele pe un pomelnic pe care bunica urma să i-l dea preotului pentru a fi citit "întru pomenire" la fiecare slujbă. Aproape toţi morţii familiei mele poartă numele Dumitru şi Maria. În timp ce-i copiam cu pixul de pe o hîrtie mototolită, unde bunica îi notase cu un creion bont, mă întrebam care dintre Dumitri este fiecare. Cele nouă pachete conţineau fiecare cîte un bol de porţelan în care am pus un cîrnat, un ou fiert, o bucăţică de brînză, o felie de cozonac, o prăjitură, un biscuit şi o mandarină. Şi cîte o cutie de chibrituri. Am învelit fiecare bucăţică în punguţe de plastic sau în şerveţele şi am pus totul într-o pungă mai mare scoasă de bunica dintr-un sertar şi pe care scria "Sărbători fericite!". Apoi am decorat coliva cu nişte bomboane mărunte şi mentolate. A doua zi în cimitir am văzut colive pe care femeile desenaseră din bomboane sau din sîmburi de nucă cîte o cruce. Dimineaţa, cînd am ajuns la bisericuţa dintre rîpi, aproape douăzeci de maşini fuseseră parcate înghesuit pe marginea şoselei. Unele aveau încă portbagajele deschise, din care oamenii scoteau pachetele pentru pomană. În ciuda frigului şi a zăpezii, noi ne-am dus pe jos şi am cărat pungile într-o sacoşă de rafie întrucît coşul de nuiele s-a dovedit prea mic. Pe drum am trecut pe lîngă o casă cu acoperitul prăbuşit în beci şi care odată avusese geamlîcul vopsit în albastru. Fiind tîmplarul satului, e posibil chiar ca bunicul meu să-l fi construit. Bunica nu-şi mai amintea, în schimb mi-a spus că pe bărbatul care locuise odată acolo satul îi poreclise "Borcănel". Pentru că aduna în curtea casei toate sticlele, borcanele şi cutiile de conserve pe care le găsea prin şanţuri. Mi-l amintesc şi eu pentru că-mi dădea fiori. Îmbrăcat în resturi de haine trase unele peste altele, vorbea nedesluşit şi tare ca un nebun, iar curtea lui arăta ca o groapă de gunoi… Cînd am ajuns, cimitirul gemea de lume. Fiecare mormînt cu familia lui. În faţa fiecărei cruci cineva îşi freca mîinile îngheţate sau se îngrijea ca lumînările să nu se stingă şi să stea bine înfipte în zăpadă sau în pămîntul îngheţat. Mulţi au fost prevăzători şi au adus candele din cele de plastic roşu cu căpăcel metalic ce protejează flăcăruia să nu o stingă vîntul. Niciodată nu vezi atîtea lumînări aprinse laolaltă în cimitir. În afară de Noaptea Învierii! Farfuriile cu colivă fuseseră aşezate lîngă cruci, la fel şi pet-urile cu vin. Preotul nu venise şi oamenii aşteptau vorbind încet şi spunîndu-şi unul altuia cîte-un "Dumnezeu să-i ierte!". Bătrînii ca nişte copii Cînd mai ajung pe la ţară, primul lucru pe care bunica mi-l spune este cine a mai murit. Mai mult de jumătate dintre săteni de pe uliţa pe care am copilărit nu mai sînt. Pe ceilalţi îi văd foarte rar. Unii sînt bolnavi, la pat, şi nu i-am mai văzut din adolescenţă. Dar acum, de Sîmbăta Morţilor, aproape toţi s-au adunat în cimitir. Mai toţi, oameni desperecheaţi " satul e locuit pe trei sferturi de văduvi. Îi salut pe toţi, se bucură să mă vadă, îmi spun că mi-au urmărit emisiunea la televizor. S-au împuţinat la trup, arată ca nişte copii mişcîndu-se greoi şi constat că, deşi tot timpul i-am perceput ca bătrîni, doar erau bunicii tovarăşilor de joacă de pe uliţă, abia acum pot spune despre ei că au îmbătrînit cu adevărat. Trăsăturile feţelor s-au şters, mi se pare că toţi seamănă între ei, deşi îi recunosc cu uşurinţă. Nu au feţe obosite, din contră, par împăcaţi, în ciuda bolilor pe care le duc cu sine şi afişază acea înţelepciune tăcută a anilor lăsaţi în urmă. Doar că pălăriile şi căciulile bărbaţilor par prea mari, iar basmalele le acoperă femeilor prea mult din faţă. Asta e! Au feţele micite, stafidite. Deşi frumoase. Citeşti istoria în ridurile de pe feţele lor, aşa cum timpul pe uliţă se măsoară în crăpăturile din zidurile caselor rămase goale. Preotul n-a venit şi aceşti bătrîni seamănă cu armata chineză de teracotă. Paltoanele şi cojoacele atîrnă, şi ele, pînă în pămînt, acoperindu-le trupurile uscate. Îi privesc şi îmi dau seama că vine o vreme cînd din familia fiecăruia rămîn doar morţii, cînd lucrurile şi oamenii pe care i-ai iubit s-au retras în memorie şi tu rămîi ultimul. Oare ce gîndesc, ce simt toţi aceşti admirabili bătrîni cînd realizează că îşi întîlnesc cunoscuţii doar în cimitir, de Sîmbăta Morţilor, de Paşte sau de Crăciun!? Unii sînt atît de bătrîni şi de bolnavi încît nu mai ies din casă decît de Sărbători. Bunica îmi spune că nu prea mai are pe la cine se duce şi doar o singură vecină mai vine pe la ea să mănînce un castron de lapte împreună sau pentru a cere vreo pastilă. Mai spune că s-a plictisit, că a trăit prea mult, că la bătrîneţe cel mai greu de suportat sînt singurătatea şi amintirile. În doi, amintirile au farmec, fac o viaţă, dar pentru un văduv amintirile sînt o boală… La un moment dat, oamenii se înviorează. Preotul şi cîntăreţul tocmai au intrat pe poarta bisericii şi se îndreaptă spre primul mormînt din colţul cimitirului. Citeşte grăbit, tămîiază repede crucile şi, la sfîrşit, stropeşte cu vinul din pet-uri zăpada de pe morminte decorîndu-le cu betele roşii. Lumînările sfîrîie, lumea se închină, cîte o femeie strecoară un bob de tămîie în cădelniţă. Cei cărora preotul le-a făcut deja parastasul încep să împartă pachetele cărora le adaugă coliva sfinţită, cîte un pahar de vin sau de suc şi o lumînare aprinsă. O ajut pe bunica să pună cîte două linguri de colivă în păhărele de plastic de unică folosinţă şi să le împartă celor mai necăjiţi. Primesc şi eu un pachet într-o pungă pe care scrie "Have a nice day!". Zic "Bogdaproste!" şi sting lumînarea. Nici nu ştiu cînd s-a terminat totul. N-a durat mult. Pe drum, pîlcuri de oameni împăcaţi că şi-au plătit datoriile către morţi se ajung din urmă. Unii glumesc, alţii discută încet de-ale lor. Privind în urmă spre cimitirul care se goleşte treptat mă gîndesc la această Sîmbătă a Morţilor ca la un recensămînt al bătrînilor. Pe unii dintre ei n-o să-i mai văd la anul. O să-i mai găsesc doar în copilăria mea.

Cea mai bună parte din noi jpeg
Să găsești oameni la fel ca tine
A îndrăzni să vorbești despre o boală înseamnă a crea o comunitate.
Zizi și neantul jpeg
„Luna cadourilor” și cenușiul
Simțeam cum realitatea tindea, făcea chiar presiuni asupra noastră, a locuitorilor ei, să se transforme în irealitatea din Lumea de lemn.
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
Cine o mai ține minte pe „fata de la pagina 5?” – cum recuperăm anii ’90?
Ar trebui să existe undeva la un loc de cinste într-un muzeu al presei românești de după 1989.
E cool să postești jpeg
Termopanul, valoare națională
„O bojdeucă trendy“, „Parchetul este cumpărat de la Dedeman sau Praktiker?“
p 20 Balaam WC jpg
Originea regilor magi
E un mag dintre caldeeni? Un ghicitor în stele? Un vrăjitor malefic?
Theodor Pallady jpeg
O carte despre oameni și îngeri
Cititorul va descoperi în text rațiunea tainică a Întrupării: doar omul – cu anatomia lui de lut și sufletul său nemuritor – avea să fie o imago Dei.
p 24 F  Prica jpg
Cu ochii-n 3,14
„Un cal a reușit cumva să iasă din boxa lui și umblă prin avion.”
image png
Oamenii din fotografii
Să-i facem să supraviețuiască.
image png
Malliștii
După film, ne-am dus să ne căutăm mașina în parcarea subterană, acolo, în hruba aia imensă și întunecoasă se termină fericirea.
image png
Lectura, antidotul violenței?
Cel mai des, este invocată lipsa timpului: „N-am mai citit pentru că m-a copleșit oboseala”.
image png
Mărturia lui Pascal
Cuvinte care „nu vor trece”, pline de „har și de adevăr”.
p 20 Iași WC jpg
Provincia ca problemă
Iar faptele, cîte și cum se fac ele, capătă cadențe cosmice, ca în sfîșietorul testament al Olguței.
p 21 la Lorin WC jpg
Olimpul litoralului românesc (2)
Ceva din spiritul stațiunii, un je-ne-sais-quoi, îi face și pe sportivii de performanță să își facă aici cantonamentele.
p 24 S M  Georgescu jpg
Cu ochii-n 3,14
„Lacrimile ei se amestecă cu cele ale acestui bazin“.
image png
Toate lucrurile care s-au schimbat
E nevoie de atît de puțin după ce anii își fac treaba.
image png
Capoate și feminități
Așa, diferențele dintre interior și exterior erau într-o măsură abolite.
image png
Piața Romană
Fetele de 20 de ani de acum nu-și mai pierd vremea în astfel de bodegi.
image png
Zgomotul și furia
Drept urmare, există mai multe metode tradiționale de a riposta unui vecin zgomotos.
image png
Cîteva note despre agapa creștină
Evident că nimeni, mîncînd laolaltă, nu stătea să filosofeze. Eram însă alături de Domnul.
p 20 Arik Ascherman WC jpg
Traumă şi discernămînt
Dar, în ciuda singurătăţii şi a primejdiilor acum mult mai aspre, rabinul îşi continuă patrularea, nu părăseşte paza.
p 24 D  Stanciu jpg
Cu ochii-n 3,14
Într-un supermarket, la raionul de alimente exotice, am descoperit mămăliga ambalată în vid, „gata preparată”.
image png
Lumi fragile
Am perceput „schimbul de scrisori”, formulare care în curînd va trece și ea într-o arhivă a limbii, ca pe un fel de apel la memorie.
image png
Frig și acasă
Cert e că, în ciuda condițiilor aparent vitrege, m-am simțit acasă acolo.
image png

Adevarul.ro

image
Imagini spectaculoase de pe Transapuseana, cel mai scump drum din ţară. Primul tronson este aproape gata VIDEO
Primul tronson din drumul de 78 de kilometri, care face legătura între Aiud (Autostrada A10) şi zona Bucium – Abrud (DN 74), va fi recepționat în decembrie.
image
Schimbarea la față a Bisericii Ortodoxe Române: Aprobarea Sfintei Mucenițe Anticorupția
Sfântul Sinod a făcut publice măsurile pe care le ia pentru a combate corupția din cadrul Bisericii Ortodoxe. Preoții nu vor mai putea solicita și primi donații decât dacă acestea sunt de un real folos unităţilor bisericeşti, iar cei care vor fi prinși cu mită riscă excluderea din BOR.
image
Cât se pierde dintr-un porc viu după tăiere: Prețul real al unui kilogram de carne
Porcii „în viu” se vând cu prețuri cuprinse între 15 și chiar 25 lei/kg, însă puțini știu că după tăiere se pierde un procent uriaș din greutate, ceea ce face ca prețul să fie mult mai mare.

HIstoria.ro

image
Ce a însemnat România Mare
1 Decembrie 1918 a rămas în mentalul colectiv ca data la care idealul românilor a fost îndeplinit, în fața deschizându-se o nouă etapă, aceea a conștientizării și punerii în aplicare a consecințelor ce au urmat acestui act, crearea României Mari.
image
Trucul folosit Gheorghiu-Dej când a mers la Moscova pentru ca Stalin să tranșeze disputa cu Ana Pauker
Cînd merge la Moscova pentru ca Stalin să tranşeze în disputa cu Ana Pauker, Dej foloseşte, din instinct, un truc de invidiat.
image
Sfântul Andrei și Dobrogea, între legendă și istorie
Îndelung uitate de către establishment-ul universitar românesc, studiile paleocreștine încep să își facă din ce în ce mai clară prezența și la noi. Încurajarea acestor studii și pătrunderea lor în cadrul cursurilor s-au dovedit lucruri absolut necesare. Ultimii ani au dus la noi dezvăluiri arheologice privind primele comunități paleocreștine (paleoeclesii) din Scythia Minor (actuala Dobrogea), conturând două ipoteze și direcții de cercetare pentru viitor: ipoteza pătrunderii pe filieră apostolic