Cetatea lui Christos şi Casa Islamului?

În luna martie a acestui an, cardinalul Jean-Luis Tauran, preşedintele Consiliului Pontifical pentru Dialog Inter-religios, îi va primi pe cinci dintre cei 138 de reprezentanţi ai lumii islamice care, prin intermediul unei scrisori adresate lumii creştine, au atras atenţia asupra necesităţii reluării şi aprofundării unui dialog pacificator între cetatea lui Christos şi casa Coranului. Reclamînd necesitatea convieţuirii paşnice între mărturisitorii celor două monoteisme, scrisoarea subliniază fondul comun, abrahamic al celor două şi propune identificarea principiilor unei mărturisiri comune a Unului Dumnezeu - trimiţînd în acest sens spre o normă comună Scripturii, Evangheliei şi Coranului, aceea de a-l iubi fără rezerve pe Unul Dumnezeu şi, prin aceasta, pe aproapele. Importanţa nu doar interconfesională sau ecumenică a problemei este anunţată chiar de finalul scrisorii în care se arată că, "din moment ce creştinii şi musulmanii reprezintă mai mult de 55% din populaţia lumii, supravieţuirea lumii înseşi este pusă, probabil, în chestiune". Astfel, convenind asupra organizării unei întîlniri preliminare şi propedeutice, Vaticanul recunoaşte urgenţa problemei semnalate de scrisoarea amintită - A Common Word Between Us and You - înaintată în octombrie 2007 de cei 138 de cercetători. Evenimentul acestui prim pas, extrem de mediatizat cît pentru a reflecta aşteptări subînţelese, reprezintă continuarea unei naraţiuni a cărei istorii - cea a relaţiei dintre islam şi creştinism - abundă în complicităţi şi inadvertenţe reciproce. Iar lungimea în timp a acestei relaţii semnalează cronicizarea unei probleme care, în pofida eforturilor, nu-şi găsea rezolvarea. În preajma perioadei de relativ repaos dintre cea de-a doua cruciadă (1147-1149) şi cea de-a treia (1189-1192), Occidentul conştientizează faptul că a uitat limba greacă. Ca atare, pentru a acoperi o lacună ce nu făcea onoare în faţa disputelor cu bizantinii, fiind semnalată patetic de Abelard (1079-1142), au fost chemaţi în ajutor creştinii spanioli - mozarabi - cultivaţi şi inspiraţi de mediul cultural al califatului din Cordoba care, deşi se stingea începînd cu 1031, avea să-l dăruiască în 1126 pe Averroes şi în 1165 pe Ibn Arabi. Astfel, după ce au fost formate echipe de cercetare din care făceau parte deopotrivă creştini, evrei şi musulmani, a fost demarat proiectul de traducere a versiunilor arabe ale textelor greceşti - motiv pentru care putem citi azi, printre altele, Liber de Causis - şi a originalelor greceşti. Una dintre cele mai performante echipe din acel timp va fi cea coordonată de abatele de Cluny, Petru cel Venerabil (1109-1156), sub atenţia căruia, în 1142, s-a tradus Coranul pentru a-i putea combate pe musulmani nu prin intermediul mijloacelor militare, ci pe calea argumentelor bine nutrite. Deşi intenţiile rămîneau mai degrabă polemice decît ecumenice, erau puse totuşi bazele unui dialog care pleca de la premisa înţelegerii celuilalt. Dialog care va fi însă mult prea timpuriu minat, în special prin contribuţia neaşteptată a marelui mistic Bernard de Clairvaux care, păstrînd bagajul social al celui care este "om de la ţară, feudal şi militar" (Jaques Le Goff, Intelectualii în Evul Mediu, Editura Meridiane, Bucureşti, 1994, p. 60.), se îndoia de eficienţa traducerii îngrijite de venerabilul Petru şi milita în cheie "okhamiană" pentru eficienţa tăişului sabiei. Cînd acesta din urmă îi cere să citească traducerea Coranului "pentru a-i răspunde lui Mahomed cu pana, sfîntul Bernard tace" (Ibidem, p. 60.). În acest fel, ocazia întîlnirii cu celălalt este izgonită în cazul abatelui de la Cîteaux de prea familiarele paradigme din care era ţesută lumea în care trăia. Mutatis mutandis, soarta nou iniţiatului dialog dintre lumea musulmană şi cea creştină ar putea fi aceeaşi. Şi de această dată este posibil ca buna receptare a propunerii adresate de cei 138 de reprezentanţi ai islamului să depindă prea mult de paradigma "familiarei" Europe şi mai puţin de orizontul spiritual către care - dislocant - sîntem chemaţi. Decisiv în acest caz va fi modul în care Benedict al XVI-lea va răspunde apelului de a determina condiţiile de posibilitate ale convieţuirii paşnice dintre mărturisitorii celor două monoteisme. Aşa cum a arătat-o în cuvîntul adresat, în decembrie 2006, membrilor Curiei Romane, Benedict al XVI-lea înclină să gîndească principiile unei astfel de comuniuni din perspectiva respectării drepturilor şi a libertăţii fiecărei persoane. Pentru actualul Pontif, "cuceririle drepturilor omului şi cele ale libertăţii de credinţă şi de practică reprezintă elementele esenţiale ale autenticităţii religiei". Cu toate acestea, pentru lumea islamului valorile culturii europene nu au un rol preeminent - în special cele ale unei culturi care a făcut aproape totul pentru a nu mai gîndi spaţiul public, mediul convieţuirii cu celălalt, din perspectiva orizontului spiritual sau a vreunei mărturisiri confesionale. Disputa, de la începutul lunii februarie, din Regatul Unit, provocată de propunerea arhiepsicopului de Cantebury, Rowan Williams, de a introduce în legislaţia britanică elemente din Sharia, reflectă exact asimetria dintre cele două modele paralele de concepere a spaţiului public. Diferenţa dintre cele două tipuri normative este atît una de conţinut, cît şi una de perspectivă. În timp ce modelul european este concentrat asupra principiului libertăţii negative, paradigma islamică este articulată în jurul participării comune şi neîntrerupte la divinitate. Precum în cazul oikumenei creştine - cu excepţia notabilă a bisericii protestante, datorită doctrinei predestinării -, pentru musulmani sensul profund al libertăţii şi, consecvent, al comuniunii cu celălalt nu survine decît corelat cu orizontul participării la dumnezeire. Pentru europeanul ale cărui urechi nu vor să mai audă decît de necesara inviolabilitate a spaţiului privat şi de respectarea drepturilor sale în spaţiul public, rămîne complet inaccesibilă vibraţia semantică a argumentelor care îl făceau, de pildă, pe Sfîntul Maxim Mărturisitorul să spună că libertatea înseamnă a îndeplini "voia Domnului" (Sf. Maxim Mărturisitorul, EIBMBOR, Bucureşti, 1990, pp. 186-187) şi că a fi împreună înseamnă a fi co-oficianţi ai Liturghiei Cosmice. Din acelaşi motiv, apelul celor 138 de reprezentanţi ai islamului, care militează pentru reglarea parametrilor comuniunii prin intermediul identificării unei mărturisiri comune, îi poate provoca aceluiaşi european o profundă perplexitate civică. Dacă Pontiful va accepta respectivul dialog doar din perspectiva principiului libertăţii şi a drepturilor ce decurg din acesta, este de aşteptat ca discuţia să nu evolueze mai mult decît a făcut-o de fiecare dată cînd administraţia de la Vatican a deplîns transformarea membrilor minorităţilor creştine din ţări musulmane în "cetăţeni de clasă inferioară" - precum în cazul extrem al Arabiei Saudite, care interzice oficierea liturghiei creştine chiar şi în spaţiile private. Iniţierea unui dialog şi a unei comuniuni cu lumea islamică pornind de la o mărturisire comună de credinţă nu este doar ontologic mai adecvată - datorită substratului abrahamic comun şi a împărtăşirii cerinţei capitale de a-l mărturisi fără rezerve pe Unul Dumnezeu şi, consecvent, de a adopta fără echivoc legea ospitalităţii. Ci ea poate avea efecte de mult timp aşteptate, precum tolerarea în lumea islamică a minorităţilor creştine şi asumarea în Europa, în special în ţările scandinave, a acelei delicateţi care te împiedică să ironizezi lumea islamică, chiar dacă dreptul la libera exprimare îţi permite acest lucru. Faptul că această scrisoare vine dinspre un altul dislocant are o conotaţie revelatoare. Pentru a arăta că islamul nu poate fi definit din perspectiva presupusei violenţe intrinsece, scrisoarea deschide subiectul ospitalităţii şi al toleranţei inter-religioase atrăgînd atenţia asupra unui pasaj din Coran în care, fiind invocată comuniunea cu Popoarele Cărţii, se spune că "în religie nu poate fi loc de constrîngere" (Al-Baqarah 2, 256). Prin reluarea acestei invitaţii originare, epistola adresată lumii creştine se arată ca păstrătoare a revelaţiei transmise prin profetul Mahomed - una care reclamă urgenţa ontologică a concilierii. Evident, poziţia Pontifului faţă de această epistolă va dicta nu doar răspunsul cuvenit lumii islamice, ci şi deschiderea reciprocă dintre Bisericile creştine. Atitudinea faţă de altul pune în lumină felul în care este asumată propria identitate - chiar şi faţă de membrii familiei, adică, în acest caz, faţă de Biserica Ortodoxă şi cea Protestantă. Din acest punct de vedere, Bisericilor creştine li s-a întîmplat nu o dată ca, urmînd drumul spre propria unitate, să-şi mineralizeze spiritul. Atît riscul anchilozării, cît şi oportunitatea surmontării ei sînt relevate şi de substanţa dialogului cu islamul. Astfel, anunţata vizită oficială a lui Benedict al XVI-lea, în luna aprilie 2008, la sediul ONU din SUA, ar putea fi citită din perspectiva ocaziei de a atrage atenţia asupra faptului că păstrarea propriei identităţi se face prin deschiderea faţă de alteritate.