Ca şi cum n-ar fi
Presupuneţi că mă reapuc să scriu despre orele de religie în şcoală pentru a le apăra cu orice preţ continuitatea. Sper să nu fiu chiar atît de previzibil, tot aşa cum sper că participanţii la această nouă dezbatere vor şti să cultive nuanţa şi opinia realmente conformă cu propriile convingeri. Recent, ministrul Educaţiei, Cercetării şi Tineretului a pus pe piaţă proiectul unei noi Legi a Învăţămîntului care stabileşte că orele de religie - parte a "trunchiului comun" potrivit Legii din 1995 - urmează să dispară din programa ciclului liceal. Chemate să reacţioneze, cele două tabere implicate n-au ezitat să-şi manifeste opţiunile. Avem pe de-o parte BOR, ilustrată deocamdată prin vocea autorizată a mitropolitului Bartolomeu Anania, care i-a trimis dlui ministru C. Adomniţei o scrisoare deschisă, cerîndu-i să lase lucrurile la locul lor. Argumentele invocate de ierarhul clujean sînt cele deja folosite prin 1991, cînd Grupul de Reflecţie pentru Înnoirea Bisericii pleda pentru reintroducerea orelor de religie în şcolile postcomuniste. De cealaltă parte se află cîteva ONG-uri promotoare ale secularizării: pentru ele, intrarea României în UE atrage separaţia totală între Biserică şi Stat, cu urmarea că învăţămîntul public trebuie deconfesionalizat. Aparent, avem o luptă între "conservatori" şi "progresişti". Primii vor ca patrimoniul Ortodoxiei să rămînă viu şi prin şcoală. Ceilalţi ar dori ca educarea elevilor în materie de religie să nu fie confundată cu dreptul BOR de a-şi muta orele de catehism pe băncile şcolii publice. Pe fond, cred şi astăzi că susţinerile Grupului (din care făceam şi eu parte) şi-au păstrat valabilitatea, dar poate că nu şi aplicabilitatea. Cu alte cuvinte, a le vorbi copiilor despre Mîntuitorul Hristos, Evanghelie sau sfintele taine ale Bisericii rămîne, după mine, cea mai generoasă manieră de a le forma caracterul moral şi civic în acord cu marea Tradiţie a creştinismului, care a inspirat regimurile democratice moderne (deşi avea să pătimească atîtea de pe urma lor). Regăsirea pomenitei Tradiţii oferă şi o modalitate de a consolida sentimentul apartenenţei la o identitate radical opusă experimentului comunist. Este însă această practică educaţională pe măsura aşteptărilor care au generat-o? Şi-a atins ea obiectivul din 1995 încoace? Iată că nu. În loc să fi contribuit, vizibil şi motivant, la difuzarea unei culturi a convieţuirii, impactul orelor de religie asupra elevilor treptat asimilaţi corpului politic numit "naţiunea română" pare să fie aproape nul. Evident că un studiu sociologic ar putea "măsura" cu relativă precizie legătura dintre orele de religie şi comportamentul efectiv al celor vizaţi, însă impresia oricărui cetăţean competent, care trăieşte alături de semenii săi în România lui 2008, este că fiinţa noastră comunitară s-a atrofiat în loc să se armonizeze şi să devină una cu valorile civilizaţiei europene. Fireşte că BOR - improvizată după â90 ca "soră de caritate" la căpătîiul unei populaţii convalescente - n-a avut vreme să pregătească suficienţi profesori de religie. Fireşte că mediocritatea generică a sistemului nostru pedagogic (dotat cu profesori prost plătiţi şi în majoritate rutinaţi) s-a reflectat la nivelul specific despre care vorbim. Dar întrebarea cea mai dificilă sună altfel: este creştinismul adevăratul model dominant în societatea românească de astăzi? Categoric, nu. Şi, dacă s-a ajuns la prevalenţa cu totul altor paradigme, faptul se explică prin aceea că elevii au fost prea puţin educaţi religios sau prin aceea că deformările naturii umane provocate de comunism sînt iremediabile? Mi se va aminti că vocabularul teologiei creştine exclude cuvîntul "iremediabil": Hristos urăşte păcatul, nu pe păcătos, pe care îl ajută haric să se vindece de orice maladie spirituală. Aşa este. Numai că noi am reuşit să concretizăm în social un paradox nemaivăzut de-a lungul imemorialei relaţii dintre sacru şi profan: trăim cu Dumnezeu ca şi cum n-ar fi...
