Bush la Roma

Cu ocazia vizitei preşedintelui american în Cetatea Eternă şi referindu-se la recentul summit G8, Papa întreabă: "Domnule Preşedinte, sosiţi direct de la Heiligendamm?". George W. Bush: "Întocmai, din ţara dumneavoastră. Summit-ul a fost un succes". "Un succes?" - îşi exprimă uimirea liderul catolic. "Vreţi să spuneţi că aţi luat decizii importante? Nu este deloc uşor!" "Da, aveţi dreptate, există diverse opinii contradictorii, însă a fost o întîlnire interesantă. Am vorbit şi despre Africa, am luat decizii eficiente în lupta împotriva SIDA, am hotărît să dublăm finanţările şi vom continua să lucrăm la aceste aspecte în cadrul Congresului". Reia Benedict al XVI-lea, atingînd punctul delicat al tensiunilor dintre Kremlin şi Casa Albă: "Aţi luat decizii importante pentru umanitate? Întrevederea cu Putin a decurs bine?". Iar Bush, arătîndu-i Suveranului Pontif - care pare a o ignora - mulţimea de fotografi şi jurnalişti încă prezenţi în încăperea austerei Biblioteci Apostolice: "Vă voi povesti îndată". Urmează, cu uşile închise, o îndelungată discuţie în legătură cu teme precum: Rusia, China, Irak şi Cuba. Suveranul Pontif pare a fi însă preocupat şi de alte subiecte: pacea în Orientul Mijlociu, precum şi situaţia caldeenilor, creştinii irakeni, al căror număr s-a redus în mod dramatic. Bush promite implicarea Statelor Unite în protejarea minorităţii creştine din zonă, victimă a nenumărate abuzuri şi violenţe din partea grupărilor extremiste islamice, sunnite şi şiite. Liderul american, obişnuit să discute cu Ioan Paul al II-lea din ce în ce mai bolnav, este astfel surprins să întîlnească un interlocutor-pontif extrem de lucid şi de bine informat atît în legătură cu politica internaţională, cît şi cu aspecte specifice ale politicii interne americane, cum sînt dezbaterile în legătură cu reforma legii imigrării. "Este o plăcere să mă aflu aici, Sir" Jurnaliştii au putut asista amuzaţi la o gafă protocolară a liderului-cowboy; ceremonialul de la Sfîntul Scaun indică pentru acest gen de întîlniri cu Papa apelativul "Your Holliness" ("Sanctitatea Voastră"); Bush i s-a adresat însă cu "Este o plăcere să mă aflu aici, Sir". Benedict al XVI-lea a ţinut să se informeze în legătură cu programele pe care Washington-ul le desfăşoară pentru combaterea sărăciei în Africa şi a unor boli precum SIDA sau malaria. "Îi vom hrăni pe toţi cei înfometaţi", l-a asigurat din nou Bush. Este evidentă, deci, dorinţa celui mai puternic lider al planetei de a scurta distanţa dintre Vatican şi Casa Albă şi de a "clasa" tensionata pagină a războiului irakian, rămasă deschisă de pe vremea Papei Wojtyla, ferm adversar al invaziei. Deşi diferenţele de perspectivă în legătură cu războiul rămîn - Sfîntul Scaun are în continuare o viziune net diferită de aceea a Alianţei - există importante convergenţe de intenţii între Papă şi preşedinte: de la marile chestiuni morale (şi, mai presus de toate, apărarea vieţii, promovarea familiei şi a căsătoriei, educarea tinerelor generaţii) şi pînă la apărarea dreptului la libertate religioasă, negat, în unele părţi ale lumii, milioanelor de creştini. Deci, într-un moment de scădere dramatică a popularităţii lui Bush în rîndurile opiniei publice mondiale, audienţa la Papa reprezintă o mişcare strategică. Se ştie, Vaticanul este o etapă importantă pentru liderii politici, un uriaş capital de imagine, dat fiind rolul moral pe care Biserica îl joacă în lume. Iar George Bush junior ştie prea bine că electoratul catolic reprezintă un aliat extrem de preţios pentru partidul republican. Nici cu Prodi n-a fost uşor... Deşi există o agendă compatibilă cu a lui Romano Prodi în legătură cu clima, interdependenţa globală, Kosovo şi Liban, divergenţe persistă şi în cazul raporturilor bilaterale Italia-Statele Unite. "Aliaţi, însă nu clone", sugerează clar în acest sens surse de la Palatul Chigi. Dacă, la începutul voiajului în Italia, preşedintele american mărturisea anumite speranţe ("Merg la Prodi să-i insuflu puţin curaj în legătură cu Afganistanul"), odată ajuns în Peninsulă, avînd în vedere puternicele sentimente antiamericane în rîndurile populaţiei şi chiar ale multor lideri din cadrul guvernului italian, Bush pare a fi renunţat să solicite în mod deschis implicarea mai multor soldaţi italieni în operaţiunile militare. Deschiderea realizată de Statele Unite la summit-ul G8 în legătură cu încălzirea globală a influenţat în mod pozitiv raporturile bilaterale care înregistrau puternice fricţiuni tocmai în legătură cu Protocolul de la Kyoto. Kosovo, Liban şi Afganistan: trei teme fierbinţi abordate în cadrul discuţiilor şi totodată trei scenarii de criză în care Italia are un cuvînt greu de spus, avînd trupe în zone. Bush insistă în legătură cu necesitatea acordării independenţei Kosovo şi pare sensibil la sugestia lui Prodi de a implica Serbia pentru a contracara opoziţia Moscovei; există convergenţă în legătură cu susţinerea guvernului libian Fouad Siniora. Însă Italia pare a nu rezona la solicitarea americană de suspendare a limitelor contingentelor soldaţilor italieni în Afganistan. Ca răspuns, Prodi sugerează în mod subtil importanţa complementarităţii ajutoarelor economice pentru guvernul irakian al lui Karzai cu misiunea militară împotriva talibanilor. Vizita la Roma şi încercarea de depăşire, în pofida puternicului antiamericanism în Peninsulă, a disensiunilor în raporturile bilaterale, relevă un George Bush în căutare disperată de aliaţi în Europa. Eşecurile militare în Irak şi Afganistan au arătat lumii întregi cît de fragile (în mod paradoxal) pot fi SUA. Spre deosebire de ţările din estul Europei, cele occidentale sînt preponderent critice faţă de politica externă americană. Iar Italia - în pofida rezervelor în legătură cu războiul din Irak şi Afganistan şi prea puţin dispusă de a mai trimite trupe în zonă - are un capital care o face să fie, chiar şi în această a doua fază a administraţiei Bush, un aliat preţios. Spre deosebire de perioada guvernului Berlusconi (2001-2006), definită de servilismul faţă de politica americană, coaliţia condusă de Prodi încearcă o politică externă autonomă faţă de Washington. Nu atît de autonomă încît să nu determine puternicele proteste în rîndul populaţiei împotriva politicii războiului "preventiv" american din Afganistan şi Irak. Sant’Egidio: Bush şi agenda lui Ioan Paul al II-lea O întîlnire inedită în agenda romană a şefului de la Casa Albă a fost aceea cu, de la Bush citire, "armata compasiunii", cu "the problems solvers" ("cei ce rezolvă problemele"). Cu alte cuvinte, Comunitatea Sant’Egidio. O întrevedere interesantă cu membri ai mişcării catolice laice, avînd în vedere faptul că, de la conflictul din Kosovo şi pînă la cel irakian, reprezentanţii Comunităţii Sant’Egidio nu au încetat să critice şi să avertizeze administraţia americană în legătură cu riscurile pe care le implică alterarea fragilelor echilibre ale convieţuirii multietnice şi multiculturale. Încercînd să depăşescă diferendele ideologice şi morale în legătură cu utilizarea prezervativului, de ani de zile voluntarii laici se implică, graţie programului "Dream", în favoarea terapiei a peste 30 de milioane de seropozitivi africani. Exprimîndu-şi neîncrederea în birocraţiile guvernelor în ceea ce priveşte gestionarea fondurilor destinate Africii, Bush pare să fi identificat în asociaţia catolică un instrument operativ pentru iniţiativele federale de ajutorare a săracilor şi bolnavilor de SIDA. Cum, de altfel, a precizat fără nuanţe: "Prefer, pentru a avea certitudinea că fondurile ajung la cine trebuie, să acord sumele unor asociaţii precum a voastră, decît guvernelor şi statelor." Este semnificativă însă lipsa de replică a lui George W. Bush în momentul în care Andrea Riccardi, fondatorul Comunităţii, îşi reafirma teza conform căreia războiul este "mama tuturor sărăciilor". Vizita la Vatican şi întîlnirea - de remarcat, la iniţiativa preşedintelui american - cu reprezentanţii Comunităţii Sant’Egidio (organizaţia care păstrează încă agenda şi amprenta Papei Ioan Paul al II-lea) par a confirma dorinţa (strategia?) liderului Statelor Unite de a conferi o patină de catolicitate politicii sale neoconservatoare. Şi asta într-un moment cînd, în America, tocmai elitei "neoconservatoare" i se impută pierderea credibilităţii mondiale a superputerii. Roma, iulie 2007