Bilanţ de etapă?
Tema relaţiei dintre intelectuali şi Biserică a fost la modă în ultimul deceniu al secolului trecut. Comunismul se prăbuşise. Papa Ioan Paul al II-lea figura, alături de Reagan şi Margaret Thatcher, printre subminatorii "providenţiali" ai sistemului totalitar care " în succesiunea nazismului " semănase pretutindeni iluzii perverse, asasinate, persecuţii şi experimente de inginerie socială la limita genocidului. BOR ieşea din exilul babilonic oarecum slăbită, cu sinodali compromişi de stigmatul colaboraţionismului. Însă tot ea simboliza pe atunci "împăcarea" cu Dumnezeu, renaşterea naţională şi legitimitatea iradiantă a singurei instituţii româneşti care precedase comunismul, reuşind să-i supravieţuiască. Simplul fapt că Biserica rezistase devenea proba indirectă, dar vie, a vocaţiei sale supraistorice. La urma urmelor, "a rezista" înseamnă şi "a te opune". Selecţia naturală produce, uneori, sentimentul elecţiunii... Oricît de şifonat îi fusese prestigiul, BOR păstra, în adîncul sacramental, valorile morale capabile să livreze cheia revenirii la normalitate, printr-un minimum de adevăr şi dreptate. La începutul tranziţiei, Predania (aparent regăsită pe linia ortodoxismului interbelic) şi popularitatea unor autori precum Stăniloae, Steinhardt sau Ţuţea au dominat viaţa publică fără obiecţii critice din partea elitei. Indiferent de bibliografii, de sensibilitatea doctrinară şi de proiectul lor de carieră, intelectualii au fost, măcar pînă prin 1995, apropiaţi de Biserică. După această dată relativ convenţională, au apărut diversificările, diversiunile şi noile atracţii ideologice. "Frontul intelectual" din jurul BOR s-a spart, aşa cum FSN însuşi explodase, favorizînd astfel pluralismul politic. O largă parte a elitei a descoperit "societatea civilă" şi ONG-ismul, stîngismul postmarxist occidental, etno-business-ul, anarhismul, liberalismul, postmodernismul, fascinaţia discriminării pozitive, feminismul, emanciparea sexuală sau, pur şi simplu, farmecul lucrativ al mercenariatului. Cîteva categorii au rămas totuşi fidele Ortodoxiei: o seamă de "laici" (de talia unor Andrei Pleşu, Horia Bernea sau Sorin Dumitrescu), o puzderie de grupări naţionaliste, care au urmărit " desigur himeric " resuscitarea Mişcării legionare, cîteva personalităţi educate & charismatice din mediul monahal, o parte a studenţimii (grupate în ASCOR), o mînă de teologi "profesionişti" (precum prolificul traducător, erudit şi editor Ioan I. Ică Jr.). Pe o linie proprie au mers cîţiva visători care s-au chinuit să pledeze pentru echilibrul Tradiţie-Modernitate, sperînd că experienţa neo-scolastică a unui Maritain sau cea neo-patristică, asumată de Lossky, şi-ar putea găsi o nouă expresie, la intersecţia dintre naţionalismul "luminat" şi spiritul european de factură conservatoare. Partea proastă e că din mişcarea centrifugală declanşată după ’95 nu a rezultat o constelaţie de poziţii distincte, dar armonizabile. Fiecare dintre tendinţele afirmate pe baza respectivului "big bang" postcomunist " consumat la scara modestă a imaginarului românesc " s-a prelungit într-o colecţie de singurătăţi sterile. Ea se reflectă şi în trena prea multor polemici stupide, personalizate provincial. Nostalgia omogenităţii mi-e complet străină. Tot ce propun este analiza celor două decenii de frămîntări, opţiuni, răzgîndiri şi evoluţii care, în loc să ne îmbogăţească, ne-au devastat sufleteşte, ne-au demotivat şi ne-au sporit confuzia. Cred că BOR ar face bine să organizeze un asemenea bilanţ de etapă, împreună cu exponenţii fiecăreia dintre "direcţiile" intelectuale deja amintite. Nu e nevoie de inchiziţie, o entitate deloc răsăriteană. N-avem trebuinţă de sinaxare şi anateme. Nici de agape care să stingă orgoliile (mereu agresive), patimile (întotdeauna nefaste) sau ambiţiile (cel mai adesea nerealiste). E nevoie de un dialog serios, în oglinda retrovizoare a istoriei recente. Va avea el loc pe vremea aceasta de criză?
