Acceleraţie

Trebuie să crezi că istoria e în mîinile lui Dumnezeu pentru a spera că secularizarea societăţilor de tip occidental ar putea fi reversibilă. Într-o gîndire providenţialistă, secularizarea primeşte girul pedagogic al unei divinităţi care vrea ca omul să se elibereze şi să guste, în contrapartidă, amărăciunea vidului spiritual. Sigur că la mijloc e o contradicţie: cum de-ar fi dorit Dumnezeu o umanitate simultan autonomă şi nefericită? O asemenea reprezentare (Dumnezeu te lasă liber doar pentru ca tu să te izbeşti de eşecul acestei condiţii) corespunde teologiei vechi-testamentare, dar nu acoperă stadiul neo-testamentar al Revelaţiei. Iată principalul motiv pentru care creştinul contemporan ezită să accepte, ca pe un fapt, corelaţia dintre secularizare şi penitenţă. Odată întrupat în Hristos, Dumnezeu este uman, deci copărtaş al suferinţelor speciei menite să încoroneze Creaţia. Perspectiva Noului Testament ne obligă, practic, să susţinem că secularizarea e produsul dezvoltării istorice a creştinismului însuşi. Ea nu înlocuieşte creştinismul, ci îl încununează paradoxal, prin aceea că pune pe umerii omului Crucea propriilor sale aspiraţii spre o autodeterminare mereu mai întinsă şi mai lipsită de sens. Răspunsurile accesibile nouă se sprijină pe două ipoteze ireconciliabile: aceea că Revelaţia e statică (omul persistă în corupţie, în vreme ce adevărul dezvăluit lui prin Hristos rămîne acelaşi) şi, la polul opus, aceea că Revelaţia e dinamică (astfel încît transformă omul deodată cu propriul ei conţinut, în perpetuă evoluţie). Dacă Revelaţia e statică, secularizarea e o nouă rătăcire care, oricît de gravă, lasă loc de pocăinţă şi iertare. Omul (post)modern va reveni la matca supunerii faţă de Dumnezeu, de îndată ce va conştientiza amploarea trădării pe care a consimţit-o. Dacă Revelaţia e dinamică, atunci secularizarea face parte din misterul credinţei: ea nu s-a petrecut pentru a ne îndepărta de Hristos, ci pentru a ne cufunda mai adînc în vocaţia Lui sacrificială. Prima explicaţie se dovedeşte comod pastorală în tradiţionalismul ei hermeneutic. Omul e un copil care continuă să facă "prostii", aşa cum Dumnezeu rămîne Părintele celest care îşi absolvă progenitura de vină, de îndată ce (şi doar dacă) vina e asumată. A doua explicaţie împinge paradoxul Întrupării la limita suportabilităţii logice, morale şi metafizice. Dumnezeu se situează realmente dincolo de Bine şi de Rău, iar intenţiile Sale faţă de omenire nu vizează bunăstarea pură şi simplă, cît depăşirea dihotomiilor etice spre o sinteză menită să transfigureze, relativizînd, distanţa dintre transcendenţă şi imanenţă, falia dintre supranatural şi natură, contrastul dintre viaţă şi moarte sau tensiunea dintre istorie şi eshatologie. Pe acest aliniament, jertfa pe Cruce (adică ruptura totală dintre Tată şi Fiu) se regăseşte în "ateismul" secularizării, care consacră tragica separaţie dintre Fiul Omului şi umanitatea reformată în baia Botezului. Iată, într-un desen simplificator, stadiul la care teologia secolului XX a lăsat - dincolo de felurimea expresiilor sale auctoriale - reflecţia asupra secularizării introduse prin protestantism, nihilism şi umanismul focalizat pe cultul tehnologiei. Secularizarea ca sfîrşit (cu dubla accepţie de "final" şi "finalizare") e un alt fel de a susţine că totul e bine cînd se încheie rău. Nu pentru că răul ar fi ţinta fatală şi concluzia inevitabilă a istoriei, ci pentru că istoria e mai rea decît veacul de apoi, aşa încît orice element capabil să-i precipite sfîrşitul generează, în definitiv, un fenomen pozitiv. Obsesie recurentă a teo-logiei din toate epocile, întoarcerea la surse, exprimată prin recuperarea dialecticii paleocreştine dintre condamnarea lumii şi mîntuire se regăseşte, aici, perfect oglindită în teza că progresul umanităţii măsoară, pe fond, goana după veacul de apoi. Secularizarea devine atunci forma prin care voinţa emancipării de sub imperiul lui saeculum cunoaşte o ultimă şi salutară acceleraţie.