Deşteaptă-te, române!... Sau mai bine nu?

Victor SCORADEŢ
Publicat în Dilema Veche nr. 660 din 13-19 octombrie 2016
Deşteaptă te, române!    Sau mai bine nu? jpeg

Este extrem de puțin probabil ca vreunul dintre cronicarii care vor merge, pe 14 octombrie, la noua premieră a Teatrului „Toma Caragiu“ din Ploiești să sesizeze vreo omisiune de pe afișul spectacolului. Cu atît mai puțin spectatorii. Probabil că nu ar fi observat o nici… absenții: Alexandru Cosmin Vasile și Florian Stănescu Lite. Obișnuiți să nu fie băgați în seamă, cei ce contribuie la realizarea unui spectacol „doar“ prin rea­lizarea sound, respectiv a light design ului nu ar fi avut nici o reacție. A sesizat-o Theo Herghelegiu, cea care a regizat spectacolul și a alcătuit și lista cu numele pe care le voia, în mod absolut legitim, pe afiș. Și care s-a apucat să facă cercetări. A reușit să urmărească o vreme zborul pisicii (deși moartă, ea mai zbura, vorba unui banc de pe vremuri), între secretariatul literar și autorul graficii. La un moment dat, însă, pisica a dispărut de pe ecranele radarului. Unde? Păi, acolo unde dispar de obicei pisicile moarte. Decolată parcă din intriga comediei cu accente de psycho-thriller Craca de la miezul nopții a austriecei Catherine Aigner despre care e vorba aici, dar amintind și de Crima din strada Lourcine a lui Labiche, respectiva pisică nu se putea face nevăzută decît în locul magic care e biroul directorial. De acolo, afișul a plecat direct în tipografie. Elementary, nu-i așa?

(Desigur, conform protocolului, forma finală a afișului trebuia avizată și de regizorul spectacolului, care e de presupus că s-ar fi luptat aprig pentru ca numele celor doi colaboratori să rămînă la locul lor. Dar, dacă se întîmpla așa, mai ajungeau ei în Dilema veche?) Bine antrenați în materie de dileme, cum sînteți, veți pune o nouă și pertinentă întrebare: de ce ar vrea un director ca doi dintre creatorii spectacolului să nu figureze pe afiș? Habar nu am. Dar pot să speculez.

Poate că dna Mihaela Rus, ajunsă de curînd managerul instituției, a vrut să și marcheze teritoriul. Un impuls firesc la speciile aflate mai jos pe scara evoluției, întîlnit și la oameni, mai ales în zonele sociale unde brațul legii ajunge mai greu. Poate că, pornită ea însăși de pe o poziție mai modestă, aceea de actor-mînuitor, nu a dorit să dea nas unui simplu sunetist și unui simplu luminist. Dacă-i așa, avem de-a face cu o combinație clasică de frustrări, accese de autoritate și așteptata dispariție-n ceață. Asta, presupunînd că de vină nu ar fi anglismele care nu și-au găsit încă un echivalent în limba noastră: sound design și light design.

Acum, însă, vreți să știți ce legătură există între omisiunea de pe afiș, Mihaela Rus și imnul național. O s-o faceți singuri, după ce am să povestesc scena cu imnul. Nu de alta, dar, dacă ajungeți cumva la spectacol, n-o să mai aveți ocazia s-o vedeți. La un moment dat, Odilo, un personaj cu pusee paranormale, este în același timp telespectator și… televizor. Știți cum vine asta, căci nu sînt puțini cei care s-au identificat de mult cu magicul aparat. Așa că Odilo utilizează telecomanda asupra propriei persoane care e și televizor. Și chiar prinde posturi. Cînd televizorul Odilo cîntă cîteva versuri din imnul american, sala știe că televizorul Odilo a prins un canal de peste Ocean. Cînd intonează „Marseieza“, în spectatori se învîrtoșează francofonia. După care protagonistul începe să cînte „Deșteaptă-te, române“. Un scurt frison suspendă publicul într-o apnee colectivă: carevasăzică, există totuși și România pe harta lumii?! Se pare că da. Poate chiar și Ploieștiul? Aplauze la scenă deschisă, zîmbete, rîsete. O fi aplaudat și EA? Ca director, s-ar cuveni să te bucuri cînd lumea aplaudă o nouă producție a teatrului pe care-l conduci.

Ei bine, începînd cu premiera, momentul acesta nu va mai fi jucat. Spre deosebire de dispariția numelor de pe afiș, dispariția imnului din spectacol a fost ordonată pe față de dna Rus. Aceasta i-a cerut șefului secției de revistă (unde a fost produs spectacolul), și totodată interpretul lui Odilo, dl George Frîncu, să nu mai cînte imnul. Altminteri, ea va interzice spectacolul. Argumentul ei: legea pedepsește luarea în derîdere a acestui însemn național. După ce am fost la avanpremieră, pot să vă spun că dl Frîncu pare un bun român. Cel puțin după trăirea și talentul cu care cînta imnul. Este și un bun actor. Prin urmare, ceea ce a jucat el, în scena respectivă, nu putea fi interpretat atît de eronat – ca batjocorire a unuia dintre însemnele noastre naționale. Și, chiar dacă se va fi considerat că imnul a fost cîntat într-un context satiric, nu există nici un alineat, în legislația noastră, care să interzică asta. Am parcurs cu toată atenția Legea 75/1994 și Hotărîrea 1157/2001, ambele referitoare la imn, la împrejurările în care acesta se cîntă sau nu. De fapt, fără „sau nu“: nu sînt menționate împrejurări și moduri în care acesta să nu se cînte.

Asta înseamnă că dna Rus fie n-a înțeles legea, fie a blufat. În primul caz, ea nu s-ar face vinovată decît de un IQ modest; n-ar fi o vină, dar ar fi incompatibil cu o funcție de conducere. În cel de-al doilea – mult mai probabil, totuși –, trebuie să ne întrebăm ce sau cine a determinat-o să scoată momentul cu pricina, compromițînd o scenă care consta din intonarea, la rînd, a celor trei imnuri. Cum oficialitățile nu sînt invitate decît la premieră, e puțin probabil ca amputarea Crăcii să fi fost rezultatul unei indispoziții patriotarde a vreunui organ local. Deci, dacă acest act de cenzură nu a fost dispus de sus, înseamnă că direcțiunea teatrului l-a făcut ca măsură profilactică. Nu cumva să supere pe cineva din Primărie. Că o astfel de intervenție abuzivă, cîtuși de puțin motivată artistic, este umilitoare pentru creatorul spectacolului, pentru întreaga echipă, pare să fie un „detaliu“ la care impetuoasa directoare nu s-a gîndit. Sau… s-a gîndit?

Sigur e că ea nu s-a gîndit și la sensul unui ordin pe care l-a dat după vizionare. Atunci, dna Rus a cerut să fie scurtate… heblurile. Acele mici intervale de întuneric – umplute cu muzică în spectacol – de care au nevoie actorii pentru a-și schimba costumul. Dacă finalul unei scene i a surprins în pijama, iar în următoarea pleacă dimineața la serviciu, ne așteptăm să i vedem îmbrăcați corespunzător. Dacă heblul e prea scurt, ei ar trebui să plece în sacou și chiloți, de pildă. Întrucît stupoarea produsă de această cerere a fost interpretată drept ezitare, a venit și o amenințare: „Dacă nu le scurtați, nu dau drumul la spectacol!“, i-a transmis ea regizorului prin șeful de sindicat, pus în postura de plutonier-major.

Că cenzura nu a dispărut odată cu căderea lui Ceaușescu se știe. Ea există în varii forme, adeseori comentate și analizate în media. Cea care s-a manifestat la acest spectacol e, probabil, cea mai răspîndită în teatrul românesc: cenzura din slugărnicie. Ea e cultivată de acei conducători de instituții care, nesiguri pe competența lor profesională, se bazează pe bunăvoința celor cu ajutorul cărora au luat așa-zisele concursuri de manager. Desfășurate în așa fel încît toți cei implicați să fie acoperiți legal. Este motivul pentru care teatrele noastre de repertoriu nu au o concepție repertorială, o identitate inconfundabilă, o strategie culturală. Și vor spectacole ușurele, care să nu depășească nivelul de înțelegere al celor care răspund de cultură în urbe. Care să nu le tulbure acestora confortul intelectual ori să le zgîndăre sensibilitățile. Lipsa de competență e compensată prin obediență față de șefi și exces de autoritate față de subalterni.

De ani buni, cam de cînd directorii de teatru au devenit manageri și-și ocupă posturile prin concursuri desfășurate într-o legalitate aparentă, asistăm la o degradare constantă a calității profesionale și umane a celor ce ocupă aceste posturi. Așa s-a întîmplat la Ploiești, așa s-a întîmplat, cu cîteva excepții, și în celelalte teatre din țară. Ca să ajungi director de teatru, ți se cer cunoștințe de legislație, de management, de finanțe. Nimeni nu te pune, în schimb, să menționezi măcar cinci nume de dramaturgi contemporani importanți de pe planetă. Sau de regizori europeni care au dat tonul în ultimul sfert de secol. Ca să nu mai vorbim de scenografi, coregrafi, curente, piață teatrală internațională… Iar cei care te-au înscăunat îți cer apoi – pe lîngă ascultarea pe care s-a înțeles, încă dinainte de concurs, că le-o datorezi – comedie și, eventual, actori care să recite la monumentul din fața Primăriei în varii ocazii.

În țările normale, există o veritabilă piață a directorilor de teatru. Aleșii locali răspunzători de teatru îi urmăresc pe directori încă din momentul în care aceștia ajung să conducă teatre mici. Dacă, după două-trei stagiuni, teatrul cel mic a început să fie băgat în seamă, își face apariția reprezentantul unui oraș mai important, cu un teatru mai bun, cu un buget mai mare și încep negocierile pentru ca, după expirarea contractului, respectivul director să se mute la acesta din urmă. Fără vreun concurs, fără farafastîcurile cu care, la noi, se acoperă matrapazlîcurile tradiționale. Presa începe să publice, pe rînd, zvonuri, relatări și apoi interviuri cu viitorul director.

Actul de cenzură de la Teatrul „Toma Caragiu“, pe lîngă grava ofensă adusă artiștilor, trădează graba cu care noua directoare ține să-și manifeste autoritatea ilicită și zelul de a ghici dorințele celui ce i-a dat postul. Întîmplător, el vizează scoaterea imnului nostru dintr-un spectacol. Poate că are dreptate. Ar trebui să renunțăm la imnul ăsta. Nu doar pentru că, așa cum constata Andrei Pleșu în Dilema veche din septembrie 2011, textul este departe de a ne transmite vreo dispoziție tonică. Sau pentru că e, cum mi-au șoptit prietenii muzicieni, probabil singurul compus într-o gamă minoră. Ci și din cauza ineficienței lui. De un sfert de secol ne tot îndeamnă, zadarnic, să ne deșteptăm. Sîntem tot mai adormiți, mai obedienți, mai lingăi, mai stupizi. O demonstrează, printre multe altele, printre prea multe altele, și noua conducere a teatrului ploieștean. 

Victor Scoradeț este critic de teatru.

Foto: adevarul.ro

Cea mai bună parte din noi jpeg
Biroul meu de astăzi e același
Mă întreb tot mai des dacă, în loc să devină o gazdă pentru o viață mai bună, lumea nu s-a transformat cumva într-un birou universal în care ești mereu de găsit.
Zizi și neantul jpeg
Diverse, stradale…
Omniprezenți, pe vremea de atunci, în orele de lucru, erau cerșetorii și cei care sufereau de boli psihice.
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
De ce trăiesc nemții cîte o sută de ani, sănătoși și întregi la cap?
Pentru mine, Berlinul este orașul cel mai bine organizat, ca infrastructură și ca tot, dar în care te simți cel mai liber.
E cool să postești jpeg
Unde-i tocmeală mai e păsuire?
„Pot rezista la orice, mai puțin tentației”.
p 20 WC jpg
Cafea sau vin?
La fel ca vinul, cafeaua are, în legendele ei de origine, o întrebuinţare spirituală.
Theodor Pallady jpeg
Energii divine necreate...
Teologia creștină s-a cristalizat în numeroase orizonturi lingvistice, dar ortodoxia a rămas în mare măsură tributară geniului grecesc.
640px Bucharest, Drumul Taberei (16307818580) jpg
Drumul Taberei 2030
Fidel Castro a fost plimbat pe bulevardul Drumul Taberei
p 24 S M  Georgescu jpg
Cu ochii-n 3,14
Pe o dubă destinată livrării unor produse, o adaptare a limbajului telefoanelor „fierbinți“ din anii 2000: „Livrez orice! Ia-mă! Sînt electrică!“
Cea mai bună parte din noi jpeg
Rămîi pe culoarul tău
Mi-a luat o jumătate de viață să înțeleg că oamenii nu pot fi înlocuiți și că creativitatea noastră este cea care ne legitimează unicitatea.
Zizi și neantul jpeg
Obiecte și dispariții
Țin minte că pe ultimele le-am văzut cam atunci cînd s-a născut copilul meu. Atunci au fost, la propriu, obiecte de trusou.
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
E cool să postești jpeg
În goana vieții
„Nu juca acel joc la care te obligă un semafor care decide pentru tine cînd e timpul să mergi, cînd să te oprești. Stai puțin nemișcat și gîndește-te.”
p 20 Walter Benjamin  WC jpg
Geografii spirituale (II): orașul
Walter Benjamin nu vorbește, desigur, despre o transcendență personală, nici măcar despre una în sens tradițional.
„Voi cine spuneţi că sînt?“ O pledoarie jpeg
Hypatia. Adevăr și legend
Uciderea Hypatiei de către un grup de fanatici care-și spuneau creștini e un fapt istoric incontestabil.
p 24 E  Farkas jpg
Cu ochii-n 3,14
Altfel spus: e sexul normal „mai puțin” decît devierile anal-orale sau este perversiunea supremă?
Cea mai bună parte din noi jpeg
Povestea merge mai departe
Unul dintre motivele pentru care am dorit să mă mut în București au fost concertele.
Zizi și neantul jpeg
Călătoria prin orașul-pădure
Paltoanele noastre cu siguranță erau: parcă ne camuflau, ne făceau să ne pitim în peisaj. Într-un fel, așa ne simțeam în siguranță.
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
Belgrad și fiorul balcanic
Și mie mi-a plăcut la Belgrad, am regăsit aici „fiorul balcanic” de care m-am îndrăgostit.
E cool să postești jpeg
Negustorii de timp
„Sistemul politic nu poate gestiona totul în același timp (...) și, în prezent, Europa este foarte ocupată.”
p 20 Leviatan jpg
Pe urmele lui Iov
În Biblie, însă, realul nu se reduce la o lume plană, somnolentă, cufundată în necazuri, în nevoi, în cotidian.
Theodor Pallady jpeg
Prietenii latini ai Bizanțului
Împărțirea tîrzie a Imperiului Roman între Orient și Occident n-a subminat unitatea Bisericii creștine, cel puțin pînă la Marea Schismă din 1054, agravată ulterior prin Cruciada a IV-a și eșecul sinoadelor unioniste de la Ferrara-Florența.
Vake Park, Tbilisi City, Georgia Country, autumn Season 05 jpg
Toamnă tristă
Printre blocurile din cartier, vîntul spulberă frunzele care, din cauza secetei, se amestecă rapid cu praful străzii și cu molozul rezultat în urma nenumăratelor și interminabilelor lucrări la infrastructură.
p 24 A  Vrana jpg
Cu ochii-n 3,14
Școlile din Texas le oferă gratis părinților truse DNA pentru ca copiii acestora să poată fi mai ușor identificați în cazul în care vor fi împușcați sau desfigurați în vreun atentat la școală. Orice, numai să nu interzică armele.
Cea mai bună parte din noi jpeg
Ce mai zice gura lumii?
Am dat acest șir nesfîrșit de exemple pentru că alte vieți nu cunosc, dar gura lumii e aceeași pentru toți, iar mie mi-a păsat de ea peste măsură.

Adevarul.ro

rachete patriot
LIVE TEXT | Război în Ucraina. Medvedev amenință NATO că va deveni o țintă dacă livrează sistemul Patriot Ucrainei
Este a 280-a zi de la începutul războiului în Ucraina. Volodimir Zelenski vorbește din nou despre crearea unui tribunal special pentru judecarea faptelor săvârșite de ruși încă de la anexarea Crimeei din 2014.
Muncitor jpg
Mondialul prin ochii unui muncitor din Sri Lanka: Discuție emoționantă în umbra zgârie-norilor REPORTAJ
Un Mondial de 230 de miliarde de dolari, cât a costat organizarea, a devenit posibil datorită unor „oameni invizibili“.
Iancu Nedelcu
Șef de păcănele din Brăila, șantajat de interlopi. Ce interdicție au primit după executarea pedepselor
Doi interlopi din Brăila au fost condamnați pentru că au distrus mai multe aparate de jocuri ca să îl forțeze pe cel care le administra să le cedeze folosința acestora.

HIstoria.ro

image
Trezirea naționalismului în Balcani
Vreme de secole, populațiile din Balcani au trăit în cadrul unor state multietnice, dinastice. Acest lucru nu a determinat însă o omogenizare, fiecare populație fiind conștientă, însă, de faptul că vecinii ei vorbeau o limbă diferită, practicau altă religie și aveau un stil de viață diferit.
image
Rusia, pământul sfânt al Iluminismului francez
Emergența rapidă a Rusiei ca mare putere europeană s-a petrecut într-o perioadă în care gânditorii Iluminismului european chestionau teme fundamentale, legate de natura societății și a guvernului: care este cea mai bună formă de guvernare, autocrația sau guvernul reprezentativ
image
Planul în 10 puncte de comunizare a României din martie 1945
În timp ce Armata Română participa, alături de cea sovietică, la luptele din Ungaria și Cehoslovacia, partidul comunist, încurajat de Moscova, dădea asaltul final pentru acapararea puterii.