Despre iubire, din perspectivă psihologică
„Unde stăpînește iubirea nu există dorință de putere, iar unde predomină puterea lipsește iubirea.“ - C.G. Jung
A iubi se învață. Deși vrem să credem că este ceva ce ține de instincte, starea de iubire se învață și vine natural unei mame sănătoase psihic și emoțional, care-și conține copilul cu tandrețe și bucurie. Acest instinct nu pornește întotdeauna de la sine și asta nu înseamnă că acea mamă este în neregulă, ci de multe ori nu știe cum să reproducă iubirea. Iubirea se învață în familia de origine, din mediul social în care trăim, iar dacă avem șansa unei familii capabile de iubire și a unui mediu social sănătos emoțional, ne putem declara recunoscători. Tiparele comportamentale, la orice nivel de abstractizare, se reproduc prin imitație și învățare. Aceste tipare nu sînt înnăscute, ele nu sînt impregnate în biologia noastră, ci învățate prin observare și imitare, neuronii-oglindă fiind implicați în imitație și în recunoașterea intenției celuilalt. Trezirea noastră în plan emoțional înseamnă transferul de energie spre noi tipare de probabilitate, cum ar fi renunțarea la tiparele ce ne blochează și ne mențin în haos. O astfel de schimbare ne aduce eliberare și libertatea de a experimenta noi manifestări ale iubirii, prin renunțarea la nevoia de control, urmînd impulsul natural de integrare și armonie.
În societatea noastră la nivel colectiv este imprimată ca model relația „Tom și Jerry“, o relație de iubire competitivă, o luptă pentru putere între cei care sînt în relație, pentru cine are dreptate, și o stare de agresiune constantă a unuia față de celălalt amestecată cu afecțiune. Acest tipar de relație îl regăsim în toate relațiile ce ne înconjoară prin manifestări cum sînt: ironia, zeflemeaua, gluma dureroasă, împunsătura răutăcioasă, precum: „băgatul bățului prin gard“, „ți-am spus eu“, „am avut dreptate“, „dacă mă ascultai“. Toate aceste comportamente ne sînt la îndemînă deoarece lipsa educației emoționale și sancționarea sensibilității, cultivarea vinei ca sentiment bazal și a rușinii, încă din copilărie, au dus, la vîrstă adultă, la evitarea sensibilității, întrucît ne expune vulnerabilitatea, or, unul dintre tiparele predate este cel în care nu trebuie să arăți că poți fi rănit sau chiar că ești, deoarece te face să fii perceput drept un om slab. Practic, sensibilitatea azi, în cultura noastră, este asociată cu a fi o structură slabă, ceea ce pare de neconceput pentru modelele pe care societatea le perpetuează, modele de succes ale unor oameni care par să le aibă pe toate.
Ce s-a întîmplat la un nivel mai larg este preluarea prin imitație a acestui model de iubire exprimat printr-un mesaj de iubire dublu, cu rol dual de persecutor (agresor) – protector (generic, va fi numit părinte iubitor). Un asemenea mesaj pus în act comportamental creează confuzie și nesiguranță. Or, iubirea presupune conținere, grijă, protecție, siguranță, tandrețe, susținere, implicare, dăruire, generozitate, fidelitate, devotament.
În cabinetul meu intră mulți oameni care sînt într-o relație complicată cu iubirea de sine și cu iubirea celor din preajmă. Unii nu s-au gîndit niciodată la perspectiva de a se iubi pe sine și nici nu știu cum să o facă. Nu i-a învățat nimeni și nici nu au văzut prea des în preajma lor oameni care să practice o iubire de sine sănătoasă, care să mențină armonia sinelui. Unii oameni confundă iubirea cu posesiunea și atunci vorbim de narcisism, care implică doar nevoia unui partener al relației să primească și să fie admirat, poziționîndu-se superior și autoritar. Alți oameni iubesc în exterior, ceea ce implică o altă formă a narcisismului prin comportamente teatrale, poziționări inautentice, doar de imagine, fără profunzime, exhibiționism în a se expune ca obiect al adorației publicului vizat (prieteni, cunoștințe etc.). Sînt oameni care iubesc obsesional, carnal, într-un mod erotic, ceea ce duce la o trăire doar a unui segment din ce înseamnă întregul sentimentului de a iubi. Alți oameni iubesc adictiv, ceea ce le arată dependența, frica de a fi singuri, lipsa de echilibru interior datorat de clivajul eului emoțional. Alții iubesc din ură, din dorința de a răni, ceea ce arată iubirile patologice unde gelozia este ridicată la rang de dragoste și nu se înțelege cît de periculoasă poate fi. Pare flatantă această gelozie manifestată prin control al partenerului, de a ști unde este și ce face permanent, o sufocare și o lipsă a acordării de spațiu personal individual atît de sănătos pentru echilibrul psihic al nostru. Pe termen lung, acest control manifestat devine o închisoare a ambilor parteneri, și a aceluia care îl practică, cît și a celui care se supune și permite. Va deveni o oglindă a lipsei de încredere, a imaturității emoționale și o luptă pentru putere între cei doi prin oglindirea comportamentelor de control abuzive ce duc la deteriorarea emoțională a lor, dar și a relației și la o stare generală de suferință.
A iubi are multe sensuri și o vedem în multe forme: iubesc în sensul romantic, îmi iubesc prietenii, oamenii din jur, iubesc divinitatea, iubesc natura, iubesc animalele etc..
A iubi înseamnă a-ți arăta afecțiunea sau plăcerea față de cei din preajma ta în funcție de relația pe care o ai cu aceștia. A iubi înseamnă a te iubi pe tine în primul rînd; atunci cînd ești incapabil de a te iubi, te afli în aceeași incapacitate de a iubi pe cel de lîngă tine. A te iubi pe tine înseamnă a fi bun cu tine, a vorbi cu respect despre tine cu tine, nu într-un mod persiflant, ironic, ci cu respect, cu grijă și cu bunătate. Cînd ajungi să te iubești în acest fel, atunci această formă de iubire o dai și celor din jur și schimbi tipare maladaptative, cum sînt cele de pasiv-agresivitate, critică, zeflemea, retragere, abandon, evitare, fantazare, omnipotență, refulare, somatizare, sublimare, minimizare, reactivitate. Nu-l poți iubi pe cel de lîngă tine și să nu-ți pese de cei din jur. Atunci cînd ești capabil de această formă de iubire față de sine, ești capabil să iubești toți oamenii.
Atunci cînd alegi să te iubești la modul egoist, doar din perspectiva de a primi fără a dărui din tine celorlalți, aceasta nu mai este dragoste, ci arată o incapacitate fundamentală de a iubi care își are sursa în relația primară cu mama. Aici se dezvoltă prima rană narcisică, una care, la vîrstă adultă, se transformă în egoism transpus în trăsături narcisiste. Persoana egoistă este acea persoană care doar ia, crede că i se cuvine și nu oferă în schimb nimic. Este incapabilă de a dărui. De fapt, acest om nu se iubește nici pe sine și nici pe cei din jur, ci trăiește cu un vid interior de neumplut și cu o nevoie de a fi remarcat excesiv, ajungînd astfel să-și nege vidul interior prin dezvoltarea narcisismului prin posesiune, de a avea bunuri materiale, financiare, călătorii scumpe, o imagine falsă de întreținut și nevoia excesivă de a fi permanent în centrul atenției.
A iubi înseamnă a-ți arăta grija față de ceilalți, a conține, a mîngîia, a alina, a oferi sprijin, a îmbrățișa pe cel pe care-l iubești. Iubirea aceea în care simți cum faci parte din cel de lîngă tine, nu iubirea carnală, sexuală, care doar consumă, ci acea aparținere, așa cum copilul este o parte din tine, tu ești o parte din părinții tăi, cu toții ne aparținem și sîntem o parte din acest întreg.
Învățăm să iubim în copilărie, în prima noastră relație de dragoste, aceea cu propria mamă, iar modul cum am fost iubiți atunci ne învață cum să iubim la vîrsta adultă. Dacă în copilăria noastră primim critică, dezaprobare, nemulțumire, ne vom forma o stimă de sine redusă, care se va observa în comportamente de evitare, de lipsă de prețuire, de agresiune sau de abandon. În fiecare adult există un copil care se reactivează emoțional la frustrarea produsă de anumite persoane cu care intrăm în contact, la fel cum o făceau părinții noștri în copilărie cu noi.
Modelele de tipar ale atașamentului care se formează în copilărie și pe care le dezvoltăm ulterior sînt atașamentul sigur (cel în care sîntem conținuți sănătos afectiv), atașamentul evitant (este cel în care copilul trăiește într-un mediu steril emoțional, iar la vîrstă adultă insistă că nu-și aduce aminte de experiențele din copilărie), atașamentul ambivalent (este cel în care copilul trăiește într-un mediu instabil privind disponibilitatea și atenția părinților) și atașamentul dezorganizat (cel în care părinții își modifică abrupt stările de spirit, ceea ce produce dezorientare pentru copil).
Așadar, modul cum sîntem iubiți și modul cum ne iubim copiii duce la felul în care vom iubi, ne vom arăta atașamentul, grija, respectul, bunătatea față de cei din jur. Dar mai cred și că se poate învăța cum să iubești dacă rămîi deschis și cauți să te cunoști. Corpul și mintea noastră nu sînt făcute să sufere activ pentru totdeauna și tocmai de acea cred că iubirea se învață și o căutăm instinctual.
Dr. Siegel, medic psihiatru și specialist în neuroștiințe, spune că relațiile de iubire, de sprijin sînt cele care generează stări de bine precum gratitudinea, o perspectivă binevoitoare, de prețuire, și o atitudine de bunătate ce ne conectează într-un mod mai complex de înțelegere între noi pe care le putem cultiva și învăța, și implicit ne putem crește calitatea vieții.
Închei acest text despre iubire prin atașarea unei parabole indiene pe care o văd ca fiind reprezentativă pentru ce înseamnă a iubi („Piatra femeii înțelepte“, autor necunoscut, culeasă de scriitorul A. Lenehan).
„O femeie înțeleaptă aflată în călătorie în munți găsește într-un pîrîu o piatră prețioasă. În ziua următoare se întîlnește cu un alt drumeț care este înfometat, iar femeia înțeleaptă își deschide desaga pentru a împărți hrana. Drumețul înfometat văzu piatra prețioasă și îi ceru femeii să i-o dea. Ea i-a dat-o fără să ezite.
Călătorul a plecat, bucurîndu-se de norocul lui.
Știa că piatra este suficient de valoroasă cît să-i ofere siguranță pentru tot restul vieții. Însă, cîteva zile mai tîrziu, omul s-a întors și i-a înapoiat piatra femeii înțelepte. «M-am mai gîndit», a spus el, «știu cît de valoroasă este piatra, însă ți-o dau înapoi în speranța că îmi poți da ceva chiar mai prețios. Dă-mi ce ai înăuntrul tău de te-a făcut să îmi dai piatra.»“
Cătălina Dumitrescu este psiholog clinician specialist, psihoterapeut în terapie cognitiv-comportamentală, psiholog autonom în psihologia muncii.
Foto: flickr
