Despre bogăția națiunilor
Vom vorbi azi despre o temă mult vehiculată în toate mediile din țara noastră. Rareori noi, românii, cădem de acord cu ceva. Dar cînd vine vorba despre faptul că sîntem o țară bogată pare că am rezolvat problema consensului. Aici, cu toții sîntem de acord. Mai era și tema frumuseții, numai că asta nu prea mai este la modă odată cu posibilitățile de circulație de care ne bucurăm. Am văzut că mai au și alții țări frumoase și din această cauză am lăsat-o mai ușor cu frumusețea. Referitor la bogăție, însă, nu părem a renunța. Sîntem bogați și asta o spunem permanent, cu orice ocazie: la o bere, pe Facebook sau atunci cînd, după o petrecere în familie, ne apucăm să facem un pic de politică. Tema nu este una nouă. Rădăcinile sale sînt destul de adînci în cultura și socialul românești. Mulți poeți au cîntat bogăția țării, dar și frumusețea sa. Am ajuns pînă acolo încît să spunem chiar că bogăția nu ne folosește la nimic, dacă „munții noștri aur poartă și noi cerșim din poartă în poartă“. Nimic mai mult decît un joc de cuvinte care ține loc de rimă, dar care spune totul despre obida celui care se crede bogat și jefuit. Comunismul naționalist românesc a exacerbat această temă, a bogăției. Nimeni nu mai era ca noi, iar țara era bogată și frumoasă ca o stea între stele. De fapt, propaganda comunistă acoperea lipsurile și eșecurile unui sistem social mort dinainte de a se naște. Se murea de foame în România, la propriu, în timp ce crainici ciudați ne spuneau la televizor că sîntem bogați și o ducem bine.
„Unele idei mor foarte greu“, spunea Niall Ferguson, referindu-se la ideea fixă a socialiștilor că într-o zi banii vor dispărea. Cu toate acestea, tiparele de gîndire nu pot ține loc de adevăr, mai ales atunci cînd ne lovim de raționalitatea și răceala optimului economic. Una dintre temele patriotismului „fierbinte“ românesc este cea legată de cît de bogată este România. Nu cred să existe în lume un popor care să se laude atît de mult cu bogățiile sale. Este un fel de duplicitate aici: cu cît o ducem mai rău, cu atît spunem că sîntem mai bogați. Situația este de neînțeles și ne face foarte rău, ascunzînd în ea ceva care te face să te gîndești la renunțare, la resemnare. Peste tot auzim că avem păduri, aur, oameni deștepți și multe glii mănoase, munți frumoși și ieșire la mare. Și totuși, sîntem nemulțumiți de condițiile de trai. Cifrele economice nu arată prea bine, iar cînd am avut ocazia, iată, am fugit cu milioanele să muncim afară, în căutarea unor venituri pe care în țară nu le-am fi avut niciodată. Despre această contradicție dorim a vorbi azi. Pentru că realmente este o contradicție între ceea ce credem că sîntem și posibilitățile reale de a produce și difuza prosperitate. Pentru că despre asta este vorba: una este să ai la dispoziție factori de producție, potențial, și alta este să ai capacitatea de a mobiliza acești factori de producție în favoarea creării și distribuției prosperității.
Adam Smith, cu cîteva secole în urmă, ne-a vorbit despre diferența dintre națiuni și despre ce face ca unele să fie bogate și altele sărace. Lucrarea sa nu putea să aibă un titlu mai potrivit: se cheamă Avuția națiunilor și a fost publicată la 1776, adică în urmă cu 243 de ani. Atunci, cu ajutorul său, aflăm că specializarea, diviziunea internațională a muncii și încadrarea corectă în această diviziune pot să facă diferența dintre o națiune săracă și una bogată. Chiar la începutul lucrării despre care vorbim, economistul nostru arată: „Să luăm un exemplu, pentru acest scop, dintr-o manufactură foarte mică, dar în care diviziunea muncii a fost observată adesea – meșteșugul făuririi acelor cu gămălie: un muncitor necalificat pentru meseria asta (care a devenit distinctă ca urmare a diviziunii muncii), neobișnuit cu mînuirea mașinăriilor utilizate în acest scop (care, probabil, au fost inventate tot ca urmare a diviziunii muncii), poate că ar reuși, de-a lungul unei zile întregi, folosindu-și toate calitățile, să facă un ac – oricum, cu siguranță că nu ar face 20 de ace. Dar, la cum sînt conduse azi aceste afaceri, nu doar că întreaga sa muncă devine o ramură de activitate distinctă, dar este și divizată într-o serie de subramuri, dintre care o mare parte reprezintă ramuri de sine stătătoare. Cineva poate să se ocupe cu trefilarea, altul cu îndreptarea acelor, un al treilea le taie, al patrulea le ascute la capăt, al cincilea le pilește la capăt pentru a le fi atașată gămălia; producerea gămăliei poate necesita două-trei operațiuni distincte, iar atașarea ei o operațiune în sine; vopsirea gămăliilor în alb, o alta – și chiar ambalarea lor poate fi o operațiune distinctă; astfel, importantul proces de producere a unui ac cu gămălie poate fi divizat în aproximativ 18 operațiuni distincte, care, în anumite manufacturi, sînt, fiecare, realizate de altă persoană – deși în altele se poate ca o singură persoană să se ocupe de două sau trei operațiuni“ (Adam Smith, Avuția națiunilor, Editura Publica, București, 2011, p. 68).
În cazul României, și nu numai, avem de-a face și cu un „blestem al resurselor“, așa cum numește Niall Ferguson situația în care o națiune deține resurse și, ca urmare, intră într-un fel de letargie, de lipsă de capacitate de a valorifica superior și diversificat aceste resurse. Vorbind despre abundența de argint din Spania medievală, odată cu descoperirea și exploatarea bogățiilor din Lumea Nouă, Ferguson arată: „În Spania, abundența de argint a reprezentat un «blestem al resurselor», ca abundența de petrol pentru Arabia, Nigeria, Persia, Rusia și Venezuela în vremurile noastre, anulînd interesul pentru alte activități economice mai productive… Ceea ce nu au reușit să înțeleagă spaniolii a fost că valoarea metalului prețios nu este absolută. Valoarea banilor se stabilește în funcție de ceea ce este dispus să-ți ofere cineva pentru ei. Creșterea volumului de bani nu face o societate mai bogată, deși poate îmbogăți guvernul care are monopolul asupra producției de bani. Dacă nu apar surprize, expansiunea monetară nu face decît să crească prețurile“ (Niall Ferguson, Ascensiunea banilor. O istorie financiară a lumii, Editura Polirom, Iași, 2016, p. 24). În contextul specializării și diviziunii muncii internaționale, „blestemul resurselor“ poate fi o mare problemă. Deținerea lor conferă statului respectiv iluzia unei stabilități economice, cînd de fapt nu este așa. Statul respectiv nu simte nevoia diversificării producției și intră într-un fel de specializare periculoasă, statică și care pe termen lung poate duce la sărăcie. În același timp, țara respectivă depinde foarte mult de prețul internațional la materiile prime respective, putînd fi bogată sau săracă în funcție de fluctuațiile absolut întîmplătoare ale acestui preț.
Îmi amintesc că, atunci cînd eram elev, învățătorul meu, cînd dorea fixarea unei cunoștințe anume, ne punea să scriem un text de mai multe ori. Era ca un fel de repetiție a ceva important, care trebuia neapărat reținut. Dacă ar fi o frază pe care s-o reținem cu gîndul de a-i pune pe cei din jurul nostru s-o scrie de mai multe ori pe caietul de dictando, ar fi aceasta, a lui Ferguson: „Valoarea banilor se stabilește în funcție de ceea ce este dispus să-ți ofere cineva pentru ei“. Valoarea banilor pe care îi avem în buzunare depinde de munca noastră și de capacitatea noastră de a produce valoare. Și nu este vorba despre orice valoare, ci despre una recunoscută pe marea piață internațională, globală, a mărfurilor și serviciilor. Bogăția unei națiuni nu constă în munți, ape și păduri. Nici chiar în aur sau argint nu stă această bogăție, ci în capacitatea națiunii respective de a produce competitiv, de a se specializa ca producător și de a se impune în comerțul internațional. Nu este vorba despre vreun secret, ci despre ceva extrem de comun și cunoscut. Este vorba despre muncă și organizare, despre efort și respectarea legii. Da, putem sta pe munți de aur și totuși să fim săraci.
Cei care nu sînt preocupați de fenomenul acumulării și distribuției avuției în interiorul unei națiuni ar putea crede că există o rețetă secretă prin intermediul căreia unii devin bogați și alții rămîn săraci. Nu există așa ceva. Există doar muncă și determinare, totul într-un cadru legal și instituțional rațional. Bogăția, ca și sărăcia, nu este, așa cum adesea unii dintre noi cred, „ceva“ în sine, natural, dat odată pentru totdeauna. Capitalismul a democratizat deținerea de avere la nivel de individ, dar a făcut acest lucru și la nivel de națiune. Există o șansă pentru fiecare, iar România, cu fondul său comun, cultural, creștin, are o șansă, așa cum fiecare țară aparținătoare acestei culturi o are. Acum nu sîntem o țară bogată, dar putem fi una. Nu este prea tîrziu, iar competiția este liberă și deschisă.
Evident că avem ceea ce ne trebuie pentru a fi bogați, dar este mai mult decît evident că asta nu este de ajuns. Ne lipsește acea capacitate de a combina competitiv factorii de producție și de a valorifica avantajele de care dispunem. Putem trece peste „blestemul resurselor“, dar și peste tiparele de gîndire care ne fac atîta rău. În economie, ca și în istorie, există aceste tipare toxice de gîndire. Faptul de a afirma, noi despre noi, că sîntem bogați sau că am cucerit Roma acum două mii de ani nu ne ajută cu nimic. Nu sîntem bogați și nici nu am cucerit Roma. Nu sîntem bogați, dar putem deveni bogați. Condiția este să reimpunem în lumea românească valorile care îi despart pe cei bogați de cei săraci.
Dorel Dumitru Chirițescu este profesor de economie la Universitatea „Constantin Brâncuşi“ din Tîrgu Jiu. Cea mai recentă carte a sa este Pe patul lui Procust – Reflecții despre construcția socială postdecembristă, Editura Institutul European, 2018.
