Criza şi statul social
Criza are corespondenţă în dinamici sociale, care au reflexe politice. Îngrijorătoare sînt fenomenele de accentuare a erodării clasei mijlocii. Este de observat că tendinţa de erodare precede criza actuală. Paul Samuelson, în 1996 (în Journal of Economic Perspectives), a subliniat jocuri cu suma nulă în economia globală, care dezavantajează economiile ce nu se pot adapta rapid. Larry Summers, fost secretar al Trezoreriei (pe vremea lui Bill Clinton) şi apoi consilier economic al lui Barack Obama, a remarcat şi el erodarea clasei mijlocii în SUA, ca urmare a ascensiunii unor economii emergente. Şi în Europa s-a observat acest fenomen care, parţial, explică reticenţa faţă de o piaţă a muncii fără restricţii. Reforma statului asistenţial este pe agenda politicilor publice în Europa de mult timp, din motive de ordin demografic, social şi economic. Dar criza, prin împovărarea bugetelor publice, obligă la măsuri de corecţie foarte dureroase, în condiţii vitrege pentru cetăţeni.
Nu împărtăşesc teza că statul social trebuie demantelat; nici nu cred că este posibil aşa ceva, dacă vrem să evităm dezordine şi convulsii sociale care pot pune în primejdie însăşi funcţionarea democraţiei liberale. Cînd ceea ce francezii numesc les exclus („excluşii“) îşi îngroaşă numărul, lucrurile pot scăpa de sub control. Dar este nevoie, în mod cert, de o reformă a statului, care să fie degrevat de obligaţii în exces (cauzate de pervertirea şi abuzarea sistemului). Cu atît mai mult în România, unde avem o relaţie aiuritoare între populaţia ocupată şi cea de pensionari, cea din zona rurală. Este nevoie de o responsabilizare a mediului de afaceri. Etica corporatistă nu mai trebuie să fie un simplu slogan dacă dorim ca Europa, şi nu numai ea, să reziste în competiţia globală. Este de urmărit ce se va întîmpla cu ideile „Big Society“ în Marea Britanie, care, prin denumire, amintesc de viziunea lui „The Great Society“ în SUA, de acum cîteva decenii. O diferenţă esenţială fiind că prima urmăreşte o responsabilizare a cetăţeanului, creşterea eficienţei statului, o altă atitudine din partea mediului corporatist, în timp ce în America de atunci se dorea o emancipare socială prin programe guvernamentale. Aceste idei par să fie înrudite şi cu teze comunitariste.
Frustrarea cetăţenilor faţă de împuţinarea resurselor statului în a livra bunuri publice şi faţă de lipsa de fairplay în lumea afacerilor poate conduce la reacţii extremiste, la creşterea xenofobiei, a intoleranţei faţă de minorităţi. A se vedea adîncirea unor evoluţii politice în ţări ce erau cunoscute pentru toleranţă (Danemarca, Olanda, Suedia etc.), dar şi reconfigurări ale hărţii politice, precum apariţia lui „Tea Party“ în SUA şi formule guvernamentale atipice (în Marea Britanie); sau adversitate faţă de instituţii publice, ca de pildă ideea renunţării la banca centrala (Fed) în SUA, care este sever blamată de unii pentru injecţiile masive de lichiditate în economie. J.P. Morgan, după criza mare din 1907, a gîndit că este nevoie de o bancă de emisiune pentru a stăvili un run pe bănci. Vedem cum, la puţin peste un secol de atunci, este negată, de către unii, utilitatea unei asemenea instituţii, în timp ce alţii cer revenirea la etalonul aur (ambele idei mi se par năstruşnice). Nemulţumirea cetăţenilor poate accentua polarizarea politică. Secolul XX a fost unul al „extremelor“ (Eric Hobsbawm); parafrazîndu-l, acest nou deceniu pare să fie definit de rigidizarea unor poli cu greutate în politică, ceea ce amputează şanse ale dialogului, compromisurilor, atît de necesare într-o democraţie. Poate că aceasta este o consecinţă inevitabilă a creşterii incertitudinii, instabilităţii, pierderii de repere morale.
Provocarea pentru Europa, SUA este amplificată de contextul internaţional. Cînd J.J. Servan Schreiber a scris Sfidarea americană, acum patru decenii, el avea în minte debilitatea companiilor din UE faţă de multinaţionale americane. Ezra Vogel a arătat cu degetul spre Asia, dar vedea economia niponă ca o excepţie ce întăreşte regula. Michel Albert, imediat după căderea Zidului Berlinului, contrapunea modelul continental celui american (anglo-saxon) şi economiei japoneze. Dar logica competiţiei era, esenţialmente, înăuntrul lumii occidentale. Creşterea economică a Chinei, a Indiei, în ultimul deceniu, prin reforme economice în spiritul pieţei, dar îmbibate de pragmatism (respingînd clişee, fundamentalisme), chiar dacă însoţită de mari inegalităţi sociale, a schimbat echilibre de putere şi reguli ale jocului în spaţiul global. Această rebalansare de poziţii îngreunează enorm ajustările pe care trebuie să le facă ţările europene, SUA.
Atacul terorist din 11 septembrie 2001 a obligat SUA, ca societate deschisă, la reconsiderări, la „întoarceri către sine“, pentru a mobiliza resurse şi a monitoriza pericole (ca într-o economie agresată militar). Scurgerile de informaţii Wikileaks pot fi citite într-o grilă analogă, cînd vedem reacţii ale unor guverne, mai ales în condiţii economice foarte dificile. Securitatea naţională, care nu poate fi asigurată fără potenţă economică (industrială şi tehnologică) a încurajat accente protecţioniste peste tot în lumea industrializată – încă dinainte de criză.
Este posibil să trăim resuscitarea unor structuri ale statului corporatist. Experienţa Germaniei în absorbţia şocului reunificării şi, în deceniul trecut, ajustarea la presiunile concurenţei globale sînt sugestive. Aici putem vorbi despre relaţia între stat şi cercuri de afaceri, între acestea din urmă şi sindicate, între stat şi sindicate, societatea civilă. Este însă experienţa germană repetabilă în zone europene subperformante? Această întrebare are sens dacă ne gîndim la complexitatea (economică, socială, politică, culturală, afectivă) a unei societăţi – fiindcă pot există structuri corporatiste mai mult sau mai puţin fecunde. Ce se poate inventa la nivel de politici UE pentru a suplini subperformanţa unor ţări din Uniune? Mai multe viteze în UE pot opera, chiar dacă produc tensiuni, dar în UME ele pot fi fatale. Cum va concilia Berlinul statutul său în UE, cu presiuni interne şi cu cele din afara Europei, este o variabilă cheie pe continentul nostru.
Este de meditat şi asupra a ceea ce The Economist numea „redistribuţia speranţei“ pe mapamond (18 dec. 2010, p. 13). Cînd o societate îşi pierde încrederea de sine, cînd speranţa se ofileşte, cînd se măreşte distanţa între cei care conduc şi cetăţeanul obişnuit, este tot mai greu de redresat o stare ce se complică. Sindromul spenglerian a fost invalidat de o bună parte a secolului XX şi căderea comunismului i-a confirmat pe Daniel Bell, Raymond Aron şi alţii. Dar Francis Fukuyama a supersimplificat istoria. Criza de acum pune în discuţie temeiuri presupuse a asigura, Europei şi SUA, vigoare economică în deceniile ce vin. Demografia şi dinamicile economice (tehnologice) ce multipolarizează spaţiul global indică un viitor incert. UE denotă varietate semnificativă, cel mai bine ilustrată de diferenţe între flancul ei nordic şi cel sudic. Dar Uniunea, ca ansamblu, are pierdere de viteză, slăbiciuni ce nu au origine conjuncturală. Un răspuns pozitiv la provocări reclamă viziune şi conducere politică fermă, mobilizare de resurse, coeziune socială şi salturi de competitivitate (care implică excelenţă în educaţia de masă şi în cea de vîrf). Adaug aici şi nevoia de regăsire a unor valori morale. Van Rompuy a fost criticat cînd a vorbit cu francheţe despre ameninţări mari pentru Uniune. Dar el nu a exagerat.
Daniel Dăianu este profesor universitar la Şcoala Naţională de Studii Politice şi Administrative (SNSPA). Cel mai recent volum al său este Capitalismul încotro? Criza economică, mersul ideilor, instituţii, Editura Polirom, 2009.
