Corpul nu uită

Ochii băiețelului se fac mari-mari, mișcările îi devin agitate. Se ridică de la birou, se duce pînă la geam, se întoarce iar la masă ca să mai facă lecții. Își roade unghiile. Apoi iar se ridică de pe scaun și merge la geam. Este ora cînd vine tatăl său de la serviciu și i se face teamă. Tot corpul lui simte teama asta. Simte că e vremea acelei discuții dintre el, fratele său și tată, despre minciuni și lucruri făcute de ei, co­piii, pe ascuns. Discuția este mereu la fel: tatăl întreabă dacă sînt lucruri ascunse pe care ei vor să i le zică. De exemplu, dacă au fost în vizită la alți copii fără să ceară voie. Sau dacă au luat note mici. Sau dacă au aruncat mîncarea în anumite zile. Că oricum, ce e de știut, el află cu siguranță din alte părți. Iar dacă nu îi spun adevărul și el îl va afla mai tîrziu, atunci cei doi frați vor primi bătaie. Vai, bătaia asta este unul din acele momente din viața lui în care băiețelul ar face orice să nu mai existe… Bătaie care nu înseamnă doar loviturile puternice ale tatălui, ci un amalgam de durere fizică, senzații, mirosuri, priviri pline de ură, țipete, lacrimi. Amalgam fără nici o ordine sau logică. A, da! Și de multe ori, pentru băiețel bătaia vine însoțită de dorința de a muri pentru cîteva minute. Ca să nu mai simtă totul.

Nu, acest băiețel nu poate înțelege vorbe înțelepte precum „Bătaia e ruptă din rai“ sau „Unde dă tata, crește“. Nu are cum. Fiindcă durerea lui este imensă. Tot ce se întîmplă în momentele alea grotești nu are sens pentru el. La fel cum lipsite de sens sînt afirmațiile tatălui: „E spre binele tău!“ sau „Tu mă faci să te bat!“, sau „Tata te iubește, să nu uiți asta!“.

Felul în care copilul privește lumea este modelat de interacțiunea dintre el și părintele său: este oare o lume încărcată de iubire și acceptare, o lume plină de indiferență și neglijare în care trebuie să se zbată și să zgîrie pentru a-și îndeplini o parte din nevoi, sau o lume ostilă în care trebuie să fii hipervigilent? Probabil că, pentru copilul bătut, ultimele două feluri de a privi lumea îi vor fi familiare. Relațiile viitoare ale unui copil vor avea ca template circuitele nervoase construite în relațiile lui cu persoanele de atașament. El se va înțelege pe sine după cum s-a simțit înțeles în copilărie de cei apropiați, se va iubi pe sine doar în măsura în care s-a simțit iubit la nivelurile cele mai adînci, subconștiente ale ființei sale. Subconștient, copilul bătut își va căuta, cel mai probabil, relații de prietenie și de cuplu în care va simți aceeași teamă de agresiune pe care o simțea în momentele de bătaie, cînd era mic. Aceste relații nu trebuie să implice neapărat și agresivitatea fizică, însă implică aceeași teamă de prezența fizică a celuilalt cînd țipă sau trîntește cu piciorul în fotoliu sau în coșul de gunoi. Și, în final, copilul bătut credeți oare că se va iubi pe sine, dacă e să ne gîndim la felul în care s-a simțit iubit de cel care îl bătea? Probabil că nu.

Povestea pe care și-o amintește corpul

Corpul copilului lovit de părinți poartă o întreagă poveste, la care voi reveni după ce voi povesti un pic despre neuroștiință. Creierul nostru a evoluat pentru a ne ajuta pe noi, ființele umane, să supraviețuim. Acest lucru e valabil și la mamifere. De aceea, ori de cîte ori simțim teama, creierul îi dă comanda corpului nostru să intre în starea de fight/flight/freeze (luptă, fugă sau îngheț). Mamiferele intră automat în una din stările acestea atunci cînd simt pericolul, iar dacă se rănesc și rămîn cu frică în corp, ele se scutură de reminiscențele acestea fie aruncîndu-se pe jos, fie scoțînd urlete șuierătoare, fie alergînd de colo-colo și zbătîndu-se. Copilul bătut, de cele mai multe ori, „îngheață“ în fața bătăilor părintelui (știm că unii copii încearcă să scape, însă la un moment dat se opresc singuri și se „lasă“ bătuți). De ce îngheață copilul? Fiindcă, spre deosebire de celelalte mamifere, cortexul lui prefrontal (partea rațională) îi spune că nu are cum să „scape“ de părinți și de furia lor. Are nevoie de ei pentru a supraviețui. De aceea, el îngheață și acceptă bătaia. Mulți copii spun că în acele momente ei ies din corpul lor și că nu mai simt nimic – fenomen denumit „disociere“ în psihologia traumei. Disociere care îi ajută pe copii să meargă mai departe sau – așa cum scria psihologul Babette Rotschild – care reprezintă fuga minții atunci cînd corpul nu o poate face. Iar dacă această fugă mentală are loc, atunci de ce, odată ce a trecut bătaia, corpul încă mai ține minte durerea fizică, dar și emoțională? Binecunoscutul neurolog Antonio Damasio a descoperit că emoțiile au literalmente o hartă care unește creierul cu diferite părți ale corpului ce poartă în ele încărcătura emoțională. Astfel, corpul nostru a înmagazinat o energie care rămîne blocată și care este cea care poartă povestea traumei. Voi reveni mai jos la această energie.

Sentimentul de izolare din timpul bătăii

Băiețelul se duce în fața tatălui împreună cu fratele său. Amîndoi vor fi pedepsiți cu bătaia. Fiind­că e spre binele lor, așa ei vor învăța să nu mai mintă – acesta este discursul nefondat al tatălui. Nu, ei nu vor învăța să nu mai mintă, dimpotrivă, minciuna va fi unul din cele mai des folosite mecanisme de către cei doi copii, inclusiv în viața de adult. Este singura lor formă de putere asupra tatălui și o vor folosi, ca să nu se transforme în victime în totalitate. Iar creierul se va obișnui cu minciuna și o va folosi și atunci cînd poate nu e cazul.

Așadar, sînt în fața tatălui, plini de frică, plini de rușine și lipsiți de demnitatea umană cu care s-au născut. Ei nu pot controla ce se întîmplă cu corpul lor. Părintele lor decide. Dar mama? Unde e mama? De ce nu e și ea aici? De ce ea nu le poate lua apărarea? Ea e în cealaltă cameră și nu se amestecă… fie nu vrea să se amestece peste tată, fie îi e și ei teamă de tată. Și de aceea stă deoparte. Copiii, tremurînd, se întreabă de ce nu le ia nimeni apărarea. De ce nu vine mama să îl oprească? Astfel apare un sentiment profund de izolare și de convingere că „nu merit ca cineva să mă apere“. Sentiment care îl va însoți mai tîrziu pe copil, în viața de adult. El va considera că „nu are rost să lupt pentru ceva ce mi se cuvine, dacă nimeni nu mi-a luat apărarea cînd eram mic“.

Va exista însă o legătură profundă între cei doi frați. Ei stăteau împreună, ținîndu-se de mînă, și luau bătaie. Uneori se acopereau unul pe celălalt, ca să ia bătaia împreună, și nu separat. Această legătură și complicitate i-a salvat: datorită celuilalt, s-au simțit mai puțin singuri în această experiență traumatizantă.

Dar de ce lovesc unii părinți?

Toți părinții își iubesc copiii, acest lucru este un fapt de netăgăduit. Cei care lovesc sînt acei părinți care fie au fost bătuți la rîndul lor în copilărie, fie au fost martori la violență fizică (și-au văzut mama sau bunica sau sora lovită), fie au avut spaime mari și au acumulat multă teamă, la care, atunci cînd o simt, au reacția de luptă și lovesc. Ei sînt niște părinți care au nevoie de multă compasiune, fiindcă trecutul lor dureros este cel care le dictează comportamentul agresiv de acum. Ei au însă nevoie de vindecare, fiindcă altfel dau traumele lor mai departe. Făcînd terapie și mergînd la grupuri de sprijin, acești părinți, care recunosc durerile vechi și comportamentele actuale agresive, dau dovadă de mult curaj și realizează un lucru miraculos: opresc ciclul traumei, copiii lor fiind prima generație din familie care începe să trăiască o viață mai liberă.

Care sînt urmările bătăii primite în copilărie în viața de adult

Potrivit specialistului în traumă Peter Levine, această energie blocată în corp și rămasă nedescătușată despre care povesteam mai devreme, împreună cu durerea emoțională imensă, sînt cele care îl vor face pe copilul bătut să păstreze trauma. Ori de cîte ori vor exista semnale în exterior care amintesc de momentele acelea în care băiețelul din povestea noastră lua bătaie (cuvîntul „minciună“, lumina de o anumită intensitate, scîrțîitul ușii, o anumită muzică de fundal, tonul vocii tatălui, privirea cu o anumită căutătură, fie ea a tatălui sau a altcuiva, o scenă reală sau dintr-un film în care cineva ia bătaie etc.), el va simți acea teamă în tot corpul și fie va amorți cu toată ființa, fie se va retrage, fie va lupta țipînd și gesticulînd furtunos. Cu alte cuvinte, băiețelul ajuns adult se va transforma în propriul său tată.

De asemenea, un copil care a fost bătut și care se ascundea de teamă va face orice îi stă în putință și în viața de adult ca să nu fie văzut. Să nu se remarce: la serviciu, în relații etc.

Ca părinte, acest băiețel va avea o mare provocare. Fiindcă, deși și-a jurat că ni­cio­dată nu își va lovi copilul, șansele sînt foarte mari ca el să facă fix același lucru. Asta datorită traumei pe care creierul și corpul său de adult încă o păstrează. Orice ar face copilul care să îi reamintească de momentele de bătaie din propria copilărie, părintele – fostul băiețel bătut cînd era mic – va reacționa așa cum ar fi vrut să o facă atunci, demult: să se revolte împotriva tatălui său. Doar că, în loc să se lupte cu tatăl, el se luptă cu propriul copil, care e lipsit de apărare, asemeni lui în urmă cu 30 de ani. Motivul pentru care el nu se poate opri fără conștientizare și vindecare este următorul: sistemul lui limbic (creierul emoțional) nu face diferența, în momentele de haos emoțional, între copilul mic din fața lui și tatăl lui. În acele momente, părintele regresează la rolul de copil și reacționează cu fetița sau băiețelul său așa cum ar fi vrut să o facă la momentul din copilărie, cînd era față în față cu tatăl.

Cum ne putem vindeca de durerea suferită în copilărie?

Pentru a nu perpetua bătaia trebuie să conștientizăm, să integrăm și să vindecăm trauma noastră. Pe de o parte, avem nevoie să ne spunem povestea asta plină de suferință cuiva drag și apropiat care știe să ne asculte durerea, exprimată în toate formele. Această poveste o putem spune fie în terapie, fie unui prieten apropiat sau partenerului de cuplu, singura condiție fiind să ne simțim în siguranță. Iar pe de altă parte, corpul nostru are nevoie de descătușarea acelei energii blocate în timpul traumei, energie care ar fi trebuit să fie folosită de noi în lupta sau fuga din fața pericolului, dar pe care am ales să o înghețăm, fiindcă nu aveam cum să fugim sau să luptăm cu părinții noștri. Iar această energie, spun psihologii Peter Levine și Patty Wipfler, fondator al Hand in Hand Parenting, poate fi eliberată folosindu-ne corpul și mecanismele sale naturale de vindecare: rîzînd, plîngînd, țipînd, trîntind perne, împingînd cu toată forța cu mîinile noastre mîinile altcuiva, tremurînd… Orice are nevoie corpul nostru pentru acea eliberare. Și totul se întîmplă cu cineva drag alături. Care ne iubește, are încredere în capacitatea noastră de vindecare și în bunătatea noastră.

Otilia Mantelers este psiholog, specialist în parenting și autoarea cărții pentru copii Secretul Monstrului, Editura Humanitas Junior.