Copilul şi succesul în timpuri de „părintare“

– sau „Şi… vrei să ai copii?“ „Ne mai gîndim“ –

– şi cu asta, în

Luminiţa Gheorghiu a vorbit gîndul unor generaţii de părinţii. Scriem acest text pornind de la experienţa noastră şi a multora dintre prietenii şi cunoscuţii noştri din România, tineri între 20 şi 30 şi puţin de ani, pentru care relaţia cu părinţii – născuţi în decadele Epocii de aur – are un punct inevitabil: „Şi nepoţii? Cînd vin nepoţii?“. Indiferent că ne-am născut la Braşov, Cluj, Sibiu, Ploieşti sau Mangalia, că părinţii au fost vînzători, pescari, contabili, farmacişti sau lucrători în armată, astăzi relaţiile noastre cu părinţii ajung să semene în mod izbitor. Sînt, desigur, o serie de motive personale care determină o astfel de decizie, însă credem că se pot distinge şi anumite

-uri influenţate de expunerea la aceleaşi referinţe şi un parcurs de viaţă asemănător. Iată, pe scurt, care sînt cîteva dintre motivele ce fac, pentru noi, întrebarea „Şi… vrei să ai copii?“ dificilă. Ca membre ale acestui segment demografic, am decis deci să facem o mini-analiză a propriilor noastre motive, mai mult sau mai putin conştiente, de a întîrzia maternitatea. Ştim că atingem un subiect delicat şi nu pretindem că motivele noastre sînt ale unei întregi generaţii. Dar sîntem noi înşine copiii timpurilor noastre, cu un trecut recent în experienţa totalitară şi un viitor apropiat plin de mutaţii sociale fundamentale. Să fie faptul că ne refugiem în prezent unul din motive? 

Succesul şi/vs copilul 

Decreţei: am crescut cu o cronologie a evenimentelor vieţii prestabilite, parte din educaţie şi devenită presiune socială şi morală după o anumită vîrstă. Ca decreţei, stăm la poarta unor schimbări istorice între generaţii, venite odată cu intrarea în aşa-numita democraţie, plus revoluţia tehnologică şi mobilitatea crescîndă pe care unii o numesc globalizare. Piketty (2013), în studiul său despre inegalitate, atrage atenţia că un asemenea salt economic şi tehnologic se poate numi istoric şi spectacular, şi că sînt mai mari decît oricînd clivajele intergeneraţionale în acest context. Să adăugăm că scăderea natalităţii în ţările din Europa Centrală şi de Est după 1989 reflectă tocmai unul din aceste clivaje, o adevărată falie între modelul reproductiv socialist (decreţei şi mame eroine în varianta românească) şi modelul să zicem liberal occidental, în care femeia e în posesie totală a corpului ei şi decide cînd/dacă vrea să aibă copii. Toate tinerele românce ambiţioase, cu cariere frumoase în instituţiile europene, finanţe/bănci şi alte domenii de succes (care, cel puţin cu ochiul liber, par să fie mai numeroase decît bărbaţii), depun mărturie. 

Un sistem politic şi economic nu determină doar valoarea unei case şi turnura relaţiilor internaţionale, dar se reflectă şi în moduri de viaţă, strategii de succes transmise prin educaţie şi o moralitate aparte. Vîrsta pentru şcoală începe la 7 ani şi se încheie într-o primă fază la 18. Reîncepe apoi într-o altă etapă şi se încheie pe la 23. În acest context, criteriile de judecată şi judecătorii succesului aparţin unei generaţii mult diferite de a noastră. A studia pînă la 28 de ani e deja o curiozitate îngrijorătoare. Pentru „judecători“, copiii şi familia sînt un element iminent pe drumul dintre 23 şi 28, iar dacă lipsesc, avem de-a face cu o problemă personală. De adaptare? Succesul fiecărei generaţii e şi el definit după parametri diferiţi. Pentru părinţii noştri succes însemna a avea un loc de muncă, o casă şi o familie sănătoasă, în genere înainte de a împlini 30 de ani. Pentru mulţi dintre părinţii generaţiilor noastre, părinţii sînt Luminiţele Gheorghiu din filmul lui Netzer. 

Azi, criteriile s-au schimbat, în special pentru tinerii din Vestul „dezvoltat“, cu facultate şi contact cu un mediu cultural cosmopolit prin experienţa urbană. Psihologul Jeffrey Jensen Arnett a studiat îndelung ceea ce el numeşte „emerging adults“ sau adulţii emergenţi, şi a ajuns la concluzia că ei nu sînt nici leneşi şi nici egoişti, contrar opiniei publice. Obiectivul lor nu este neapărat o familie sau un job oarecare, ci un „identity based work“, adică un loc de muncă conectat la identitatea personală, care să le permită să aibă un aport direct la rezolvarea problemelor lumii în care trăim. Un „identity based work“ şi „copilul şi familia“ pot însemna succes împreună sau separat. Copilul e acum o variabilă în noua definiţie a succesului. 

Mutaţii la nivel macro. Repere? 

Gîndirea în termeni de generaţii, fiecare dintre ele cu amprentele contextului economic şi politic al momentului, ne ţine de ghid atunci cînd încercăm să înţelegem diferenţele dintre noi şi părinţii noştri. Încurcătura e încă şi mai mare atunci cînd adăugăm şi distanţe culturale peste cele geopolitice. Noţiunea de familie s-a mutat şi ea, odată cu restul reperelor. Într-un tsunami de schimbări, astăzi există copii cu trei părinţi biologici, mame purtătoare, copii cu doi taţi şi două mame. Deruta noii vieţi de familie e surprinsă cu ironie şi sarcasm în

din 2010 al Lisei Cholodenko, care pare să-i ia peste picior în special pe reprezentanţii New Age din California democrată şi prosperă, dar nu numai. Dacă ne alegem locul de muncă în aşa fel încît să corespundă valorilor noastre despre lume, atunci viaţa de familie se vrea croită pe acelaşi tipar. Cum ar arăta însă o familie pentru cineva care se consideră socialist-democrată, sprijină comunitatea LGBT, libertatea de exprimare, dar se şi spovedeşte o dată pe an şi merge uneori duminica la biserică? Cum ar putea să crească un copil într-o lume ale cărei contradicţii sînt un mister şi pentru ea, şi căreia nu-i găseşte un sens nicicum?  

Una din direcţiile în care poate să o ia viitorul priveşte şi relaţia noastră cu copiii. Progresele uimitoare la confluenţa între genetică, medicină şi ştiinţele IT i-au făcut pe unii să îşi imagineze cam cum ar arăta omul peste un număr rezonabil de generaţii. Nu departe de viziunea lui Troţki în anii ’30, „omul nou“ e complet transformat şi upgradat de tehnologie într-o fiinţă superioară fizic şi intelectual. Cum spunea Freud în

omul a devenit, sau e pe cale să devină, un zeu protetic. Zeii sînt nemuritori, iar curentul transumanist la modă acum în SUA exact aşa vede omul viitorului: nemuritor, sub o formă sau alta. Oricît ni s-ar părea de exagerat, se investesc sume colosale în tehnologiile protetice şi ecourile transumanismului încep să se facă simţite în cultura de masă. Filmul

e un bun exemplu fiindcă scoate în evidenţă neliniştea pe care o inspiră forma postumană a viitorului, tocmai în tendinţa speciei de a nu se mai reproduce.

e o lectură alarmantă a corelaţiei dintre creşterea speranţei de viaţă şi scăderea natalităţii în societăţile avansate, în penumbra distopică a unui viitor făcut praf de mai-marii lumii. Lăsînd distopia la o parte, e adevărat că creşterea speranţei de viaţă şi prelungirea adolescenţei şi a tinereţii modifică profund etapele vieţii. Acum vorbim despre

reinventări şi reîntineriri la orice vîrstă, şi în contextul acesta, copiii tind să nu prea mai fie episodul firesc care se întîmplă între 20 şi 30 de ani. Copiii sînt ceva la care trebuie să ne gîndim mult, trebuie să fim pregătiţi, responsabilitatea e imensă şi, oricum, îmbătrînim tot mai tîrziu şi avem din ce în ce mai mult timp să ne hotărîm. 

Cîte bordeie, atîtea obiceie: „Parenting“ sau „părintare“ 

Amy Chua e profesoară de drept la Yale, dar faima ei în SUA se datorează unei noţiuni controversate pe care a introdus-o printr-o carte răscitită:

Pe scurt,

e felul autoritar, asiatic (de unde

) de a-ţi creşte copilul, cu gîndul neabătut la succesul lui viitor în carieră şi în viaţa publică: învăţînd ce înseamnă obligaţia şi pedeapsa de mic, copilul o să aibă rezultate excelente la şcoală şi în activităţile extraşcolare. În

autoarea povesteşte: pentru că fiica ei de 7 ani nu înceta să izbească clapele pianului şi să îşi tragă mama de păr, prof. Chua o ameninţă că o trimite afară în ger. Fetiţa, toată numai caracter, deschide uşa fără să mai aştepte vreo invitaţie şi iese afară cu un pas sfidător. „În momentul ăla m-am panicat“, povesteşte autoarea, şi admite că a trebuit să o momească înapoi în casă cu prăjituri. Promotoarea pedagogiei inflexibile era, deci, cel puţin înainte să dezvolte conceptul

o mamă destul de uşor şantajabilă şi cu totul dezarmată în faţa unui copil răzgîiat. Cu toată spoiala de raţionalitate rece şi calcul în spiritul guvernelor asiatice autoritar capitaliste care o inspiră pe Amy Chua,

nu e decît o perdea de fum după care se ascunde, cum poate, dezorientarea părinţilor de azi. La fel şi metoda opusă,

căreia îi datorăm apariţia unui produs greu de imaginat în trecut: sînul portabil de plastic, care se poate umple cu lapte, pentru uzul taţilor. Apropo de taţi, comediantul Louis C.K., tată a două fetiţe, povesteşte într-unul dintre episoadele show-ului semi-autobigrafic

, dilema lui: e un tată rău dacă nu îi cumpără bilet fiicei lui la concertul Lady Gaga? Pentru că: Lady Gaga? Cutii peste cutii de cadouri nu scot de la fiica lui mai mult decît un zîmbet forţat şi un „Thank you, daddya“ împreună cu un „dar…“ nespus, cumva în aer.

Nu că societatea occidentală ar duce lipsă de norme. Cuvîntul „parenting“ e destul de recent (anii ’60) şi în engleză pare puţin forţat: dintr-o stare – a fi părinte – s-a făcut o acţiune din care s-a făcut un lucru (să zicem

în română). Adică ceva cu totul natural a devenit un alt bibelou în vitrina conformismelor timpului. Să dăm un exemplu de codificare a părintării de pe Internet: pe un site de

-uri (tot felul de boacăne), un tată îşi filmează fetiţa fugărind o gîscă pe malul unui iaz. Cînd gîsca se supără, se întoarce şi sensul hărţuirii se inversează, tatăl, în loc să zvîrle telefonul în apă şi să alerge disperat în ajutorul puiului în primejdie, continuă să filmeze, ba chiar rîde! Uite un exemplu de

uite ce nu trebuie să faci. Să nu laşi copilul să aibă vreo experienţă neplăcută, să simtă vreo durere sau spaimă, fiindcă de aia avem copii, să le facem viaţa frumoasă. Să nu îi spui vreodată să tacă, să îşi vadă de treabă, că eşti ocupat cu altceva – ce altceva îţi poate ocupa timpul dacă eşti părinte? 

Să fii părinte e deci un

în societatea modernă, dar unii sînt de părere că e un job pe care îl facem destul de prost. Jared Diamond atrage atenţia, în

asupra consecinţelor triste ale parenting-ului occidental, care a făcut din copil viţelul de aur al timpurilor noastre. Narcisismul, paralizia în faţa situaţiilor neprevăzute şi dependenţa de tehnologie pîndesc generaţiile viitoare, care au un portret îngrijorător în filmul de animaţie

, de exemplu. Ca să evităm starea omenirii din

Diamond ne indică bunele practici de creştere a copiilor la vînători-culegători: mai mult timp şi mai multă libertate pentru joacă – cu tot ce înseamnă joacă, mici accidente cu urzicările, durerile şi neplăcerile lor –, o măsură de responsabilitate în creşterea fraţilor mai mici, încredinţarea copiilor fără griji şi paranoia altor membri ai comunităţii şi mult mai multă apropiere fizică (de care copilul-idol duce lipsă, are camera lui în care doarme singur, scăunelul lui în maşină şi mai mult contact cu tot felul de ecrane decît cu pielea aproapelui). 

Cu atmosfera din lumea sufocantă, dar nu neapărat eficientă a

-ului, nu e de mirare că unii simt nevoia să stea la distanţă. În funcţie de înclinaţii, nevoia aceasta se explică în două feluri: individualismul (cu tentă egoistă, ar zice unii, dar noi nu sîntem neapărat de acord) celor care se încăpăţînează să rămînă în adolescenţă şi să evite responsabilitatea, din motivele care se văd mai sus, sau o formă viscerală de rezistenţă împotriva presiunii sociale legate de felul cam isteric în care „trebuie“ să ne creştem copiii. 

Luminiţa-Anda Mandache şi Anca Şerbănuţă sînt antropologi.