Clătita şi plăcinta
Deşi cele mai multe denumiri central-europene ale clătitei – palacsinta în ungară, Palatschinke în Austria, palainka în cehă etc. – trimit la o origine latină a cuvîntului, placenta, românii se încăpăţînează să numească aluatul subţire, copt iute în tigaie, clătită, nu plăcintă, de la un cuvînt slav ce înseamnă „a scutura“ (de unde şi a clăti, a clătina). Pesemne, de la gestul amestecării aluatului cu ouă şi cu lapte, ori din cauza manevrei iscusite de întoarcere a clătitei.
Mîncarea e străveche, reţeta este simplă. Şi totuşi, se întîmplă adesea ca aluatul să nu se lege, clătita să fie din cale afară străvezie sau prea groasă, ruptă, băşicată, palidă sau pîrjolită. Austriecii – vrednici culegători şi păstrători creativi ai bucătăriei central-europene – dau, în Die 100 klassischen Gerichte Österreichs, o reţetă cu care s-ar merge la sigur: pentru 12 clătite, se iau 420 gr. de lapte, 100 gr. de ouă întregi, 40 gr. de gălbenuş, 3,5 gr. de sare, 175 gr. de făină, şi unt clarificat, pentru uns tigaia. Ouăle, gălbenuşurile şi sarea se amestecă bine cu jumătate din cantitatea de lapte. Se cerne apoi, puţin cîte puţin, făina, amestecînd continuu. Restul de lapte se adaugă, treptat, la urmă. Placenta, în latină, e, deopotrivă, înveliş embrionar şi aluat, foaie de plăcintă. Spus altfel, fără umplutură, clătita nu-şi prea are rostul. Dar conţinutul e o altă povestire.
