Ciorba – prefaţă sau portic?
În secolul al XIX-lea, Antonin Carême a inventat nu mai puţin de trei sute de supe, ciorbe şi bulioane noi. Pe fondul acestei adevărate înfloriri ciorbestre, doi autori critici şi reformatori – „un medic“ şi „un gastronom“ – publică anonim în reputatul Le Gastronome („jurnalul universal de gust“ redactat de o societate a oamenilor „de bouche et de lettres“) o tiradă anti-ciorbă care culminează cu fraza: „Ciorbele sînt distrugătoarele barbare ale plăcerilor noastre culinare; căci ciorba este, pentru o masă, ca prefaţa de care o operă bună se poate lipsi“. O atare blasfemie nu-l poate lăsa rece pe Carême, părintele modern al supelor fierbinţi. El răspunde impetuos, dojeneşte, invocă şi proferează cu temperament retoric latin:
„O, trişti reformatori, ce găunoase vă sînt aforismele! […] Cum?! Voi, presupuşi gastronomi şi medici, să tăgăduiţi savoarea ciorbelor? […] Ah, cum i-aţi mai hrăni pe cei slăbiţi de vîrstă, pentru care ciorbele sînt mană cerească? […] O, nebunie a nebuniilor, orice aţi voi de fapt, recunoaşteţi-vă greşeala şi nu mai ofensaţi senectutea suferindă, nu ne mai denigraţi festinurile şi rugaţi-vă ca Gaster să nu vă trimită o indigestie fatală! […] O, Comus, cum să nu-i priveşti cu silă pe aceşti oameni străini de ale tale delicii?“
În încheiere, ca argument suprem, Carême îl citează pe Grimod de La Reynière, cu un text din Almanach des gourmands: „Ciorba este pentru prînz ceea ce e porticul sau peristilul pentru un edificiu; nu este numai piesa de la intrare, ci e alcătuită astfel încît să sugereze lămurit festinul care urmează“.
