Ce public au teatrele publice?
Cei care merg frecvent la teatru știu deja că la multe spectacole trebuie să-și procure biletele din timp, căci locurile se epuizează repede. Dacă mergi la teatru fără rezervare prealabilă, riști să nu poți intra. Multe spectacole se joacă mereu cu sălile arhipline. Dar e fals să deducem de aici că „lumea merge la teatru“. Tot fals ar fi și să deducem de aici că managerii și echipele artistice își fac bine treaba. Resursele de autoiluzionare ale sistemului cultural din România par inepuizabile. Noroc cu Barometrul de consum cultural care ne trezește, periodic, la realitate…
Cea mai recentă ediție a acestei cercetări („Dinamica sectorului cultural în anul Centenarului Marii Uniri“, INCFC, 2019) oferă o analiză cuprinzătoare despre consumul de teatru. Dezechilibrele și inechitățile pe care le ilustrează nu sînt o noutate, doar cifrele (adică nuanțele) variază de la o ediție la alta. Problemele sistemice, însă, rămîn aceleași, semn că decidenții culturali nu se bazează pe cifre atunci cînd fac politici culturale sau că sînt incapabili să identifice și să rezolve problemele.
33% din români au mers anul trecut cel puțin o dată la teatru – procent în scădere față de 2014, cînd proporția era de 37%. În ceea ce privește procentul din populație care a fost măcar o dată la teatru, România nu se află sub media europeană. Mult mai grăitor e însă numărul celor care nu au fost niciodată la teatru: 67%. Barometrul expune cîteva dintre barierele de acces. Cea mai importantă: infrastructura deficitară: 60% din respondenți au răspuns că nu merg la teatru pentru că nu există teatru în localitate.
În România avem 65 de teatre dramatice (naționale sau municipale). Orașele de mici dimensiuni și zona rurală sînt complet descoperite. Există chiar și județe fără nici un teatru dramatic. Acestor instituții li se mai adaugă un număr greu de precizat de organizații private sau asociative care oferă spectacole de teatru – acestea sînt însă concentrate tot în cîteva orașe mari și, în lipsa unor surse de finanțare care să le asigure cheltuielile de existență, nici măcar nu au un program regulat, deci e greu de cuantificat impactul lor și ponderea accesării. Publicul de teatru rămîne deci eminamente urban, provenind din zonele dezvoltate.
Cum poate fi rezolvată această inechitate? O soluție ar fi chiar construirea de săli de spectacole în zonele deficitare. În ultimii 30 de ani nu s-au construit teatre noi cu scenă clasică, iar reabilitarea teatrelor vechi e mai lentă decît ritmul de degradare a clădirilor, atrag atenția autorii Barometrului.
O altă măsură ar trebui să vizeze multiplicarea turneelor în țară cu spectacole realizate de instituțiile publice și mai ales de organizațiile private, cu producții mai mici, deci mai adaptabile unor scene improvizate, în condiții tehnice precare. Dar și pentru asta e nevoie de un angajament al statului: în primul rînd, încurajînd instituțiile să iasă din sediul confortabil, să gîndească și să producă spectacole special pentru turnee în localitățile învecinate; ar fi nevoie de fonduri anume destinate turneelor organizate de micile companii independente. Și de programe de finanțare care să vizeze consolidarea organizațională a teatrelor independente din orașele mici.
Apoi, autoritățile din orașele fără teatre și inspectoratele școlare (conștiente de impactul culturii în educație) ar trebui să coopereze pentru ca tinerii să poată merge la spectacole în municipiile învecinate.
O barieră de consum semnificativă, indicată ca atare în Barometru, rămîne prețul biletelor de spectacol. Sălile de teatru sînt pline de oameni care-și permit să cumpere bilete. Ce se întîmplă cu ceilalți? Un bilet de teatru costă în România în jur de 15 euro. Suportabil pentru publicul educat din orașele mari, veți spune, și, oricum, (ceva) mai mic decît media europeană. Numai că, în România, 80% din bugetul teatrelor publice vine din subvenție tocmai în ideea accesului cît mai larg al publicului la teatru: subvenționînd producțiile se scade din povara pe care trebuie s-o susțină cumpărătorul de bilete. Or, dacă oamenii nu merg la teatru pentru că biletele sînt prea scumpe, înseamnă că subvenția nu-și atinge ținta. Soluția, evident, n-ar fi abolirea principiului de teatru subvenționat și nici o împovărare suplimentară a bugetului, ci o regîndire a modului în care se împart cheltuielile. Pentru că degeaba e teatru dacă nu e și public.
Foto: wikimedia commons
