Ce fel de afacere e muzica?

Muzica a ajuns o marfă ca oricare alta, în afara artei, dar confundată cu aceasta, putînd fi vîndută de absolut oricine are ocazia unei combinaţii sau a învăţat să facă comerţ. S-au schimbat legi – doar pentru ca unii să vîndă, indiferenţi la conţinutul lipsit de consistenţă originară, Internetul este sufocat de adevărate bătălii, virtualul permiţînd încălcarea oricărei reguli, dar nu şi adaptarea unor strategii de marketing, valabile în lumea materială. Muzica s-a trezit ambalată în cutii frumoase, cu sclipici, irezistibile mai ales pentru cei mai puţin informaţi, şi vîndută pe aceleaşi criterii meschine ca orice obiect inert.

Toată această industrie stă pe umerii unor oameni dedicaţi, abandonaţi în propria pasiune, bucuroşi că pot alege să-şi cîştige şi existenţa materială din ceea ce le place, dar al căror statut este uneori pus la îndoială. De către cine? Tocmai de către cei care percep fenomenul prin prisma propriilor limite şi nevoi imediate, incapabili să-şi adapteze gîndirea şi simţurile. Practic, cei care contestă profesia de muzician sînt pe acelaşi calapod cu cei care parazitează acest sistem. Altfel nu-mi explic de ce iese atît de multă muzică de proastă calitate, din moment ce contează doar cum vinzi. Cine stabileşte nivelul artistic în raport cu afacerea muzicală? Artistul? Publicul? Nici vorbă. Doar negustorul, care o face şi el ca tot omul, după cît a învăţat. De ce se cîntă prost şi se scrie neinspirat? Nu pentru că nu ar fi artişti sau că nu ar mai fi idei, ci pentru că e suficient aşa, industria ştie cît să bagi ca să scoţi mai mult, fără „eforturi“ precum inspiraţia, mediul, influenţa, spiritul, stilul etc. Dacă lumea acceptă şi aşa, de ce să mai pierzi timp? Nu izvorul e problema, ci locul în care se varsă.

Mică istorie a muzicantului

Oamenii fac bani din muzică de mii de ani, doar că în ultima vreme, cam de la Payola încoace, lucrurile au cam luat-o razna, numai din cauze naturale: lăcomie şi ignoranţă. Muzica a apărut simultan cu capacitatea omului de a gîndi. Afacerile au apărut cînd unii s-au trezit că pot profita de cei care nu folosesc acest dar al gîndirii. Există picturi din neolitic, descoperite în Tanzania, cu oameni folosind instrumente de suflat. Neoliticul nu e o casă de discuri, ci o perioadă derulată cu mult timp înaintea apariţiei trabucului şi a ghiulului, iar picturile rupestre au apărut înaintea tabloului imens cu portret, din spatele biroului. Înainte de dezvoltarea unor instrumente specializate, precum flautul, oamenii şi-au folosit vocile şi au lovit tot felul de obiecte, pentru a păstra ritmul în timpul ceremoniilor. Amatorismul în muzică sau cîntatul de plăcere există din zilele în care au avut nevoie, dar mai ales timp pentru recreere. Chiar şi acele instrumente rudimentare au fost construite de muzicieni tot ca exerciţiu de recreere. Atunci, cînd şi de ce a trecut muzica la regimul „profi“? Datorită lui Edison? Odată cu izbucnirea democraţiei, dar şi a analfabetismului în muzică, în anii ’50? Nu cred. Biblia (mă refer desigur la Pentateuh) se referă la muzicienii care cîntau la curtea regelui David sau a lui Solomon, şi mă gîndesc că acei oameni erau plătiţi. O mie de ani mai tîrziu, teatrul grec a folosit muzicieni pe care i-a plătit. Asta înseamnă că avem o istorie de minimum 2500, mai degrabă de 4000 de ani de cînd există muzicieni profesionişti. Tradiţia teatrului s-a extins către Roma şi a cuprins întreg Imperiul Roman. Teatrele erau folosite mai mult pentru lupte între animale şi întruniri majore, dar, dincolo de tragicomedia zilnică, aveau loc spectacole de muzică şi dans, iar oamenii implicaţi erau plătiţi. În toate aceste contexte, muzicienii erau împărţiţi în două categorii: cei care cîntau pe bani şi cei care cîntau pentru a se recrea. Atîta timp cît angajatorii erau educaţi, artiştii erau respectaţi, chiar dacă erau plătiţi modest. Nici un profesionist nu prea putea trăi exclusiv din muzică, decît dacă era angajat la o curte mai importantă sau dacă era foarte bun. Vă sună cunoscut?

În Evul Mediu au existat două moduri de a cîştiga bani din muzică. Jongleurii şi menestrelii umblau din oraş în oraş pentru a distra oamenii la nunţi şi la alte petreceri. Cu puţină şansă, găseau un „sponsor“ mai bogat şi, astfel, menestrelul hoinar ajungea maestru muzical al curţii. Dar nu orice curte îşi permitea acest lux. Uneori, angajamentul era doar temporar, oferind muzicianului posibilitatea de a petrece o iarnă caldă, distrînd lumea după mese, ţinînd companie oaspeţilor şi oferind lecţii celor mai tineri. Un alt mare angajator al Evului Mediu a fost Biserica. Muzicienii proveneau din diferite ordine sau medii laice, beneficiind de o mai bună formare muzicală. J.S. Bach, spre exemplu, a scris, dar a şi cîntat muzică religioasă în biserică. Între timp, s-a dezvoltat şi teoria muzicală, partiturile putînd fi trimise dintr-un loc în altul, păstrîndu-se astfel integritatea compoziţiei. Prin secolul al XIII-lea, muzicienii aveau deja o lingua franca şi puteau să se adune în comunităţi în care un maestru sau altul transmitea mai departe arta în forma ei cît mai pură, precum şi pe diferite clase, reprezentînd nivelul fiecăruia de măiestrie şi inspiraţie. Existau muzicienii de curte, trataţi ca servitori de către nobilime, muzicieni din biserici, care aveau de obicei şi alte surse de cîştig (Bach a vîndut o vreme băuturi spirtoase), şi muzicienii itineranţi, menestreli şi klezmorim, care cîntau cînd şi cum puteau.

Odată cu Renaşterea şi apariţia clasei de mijloc în Europa, muzicienii au început să se desprindă de curte, să se elibereze de condiţia angajării ca „om de casă“ şi să se adune în diferite ligi, beneficiind astfel de protecţie legală şi de alte avantaje. O singură audiţie era necesară, fie şi pentru un muzician sărac, pentru a intra într-o astfel de uniune, prin care puteai găsi mai uşor de lucru şi te puteai pregăti mai bine. În aceste condiţii, prestigiul muzicienilor a crescut, la fel şi poziţia lor în nou-formata clasă de mijloc. Aceste bresle stabileau nivelul plăţilor, stabilizînd astfel „piaţa“. Tot pe atunci, un aurar pe nume Gutenberg a descoperit o metodă de tipărire, cu o presă care putea include şi simboluri muzicale. În acel moment a intervenit întrebarea: cine deţine drepturile? Cel care a scris muzica sau cel care a tipărit-o? Editorii au început să cumpere partituri de la compozitori, pînă cînd cele două părţi au ajuns la o înţelegere prin care drepturile erau împărţite 50/50. Se pare că le-a convenit, din moment ce acelaşi gen de relaţie se poartă şi acum, dar într-un mod mai abuziv.

Comerţul cu sunete

De aici a pornit întrebarea legată de modalităţile autorului de a-şi proteja interesele şi de a-şi continua procesul creativ. În Franţa, conceptul de idei protejate a căpătat o formă legală pe la mijlocul secolului al XVIII-lea. America cea nouă s-a consolidat prin Constituţie, care în art. 1 dădea Congresului abilitatea de a promova progresul ştiinţei şi al artelor prin asigurarea unui mediu în care autorii şi inventatorii să-şi poată proteja lucrările. Astfel, Lumea Nouă se obişnuia cu concepte noi, precum copyright şi proprietate intelectuală. Muzica nu a evoluat prin aceste măsuri, în schimb, practicarea şi dezvoltarea ei au devenit preocupări recunoscute oficial ca fiind profesii.

Primul caz major dezvoltat pe tema proprietăţii intelectuale a apărut prin 1850, cînd John McTammany, un mecanic de piane, a inventat „pianola“, un pian mecanic. El a descoperit că fabricarea unui instrument şi vînzarea acestuia reprezintă două aspecte diferite, iar pianola nu a avut succes pînă nu a fost preluată şi distribuită de Aeolian Organ Company, în 1888. Au trecut 11 ani pînă cînd pianul cu pedale, care rulează un cilindru din hîrtie groasă perforată, conţinînd „înregistrarea“, să devină cunoscut pe piaţă. În cîţiva ani s-au vîndut 75.000 de exemplare şi peste un milion de role perforate. În 1920, afacerea ajunsese la 20 de milioane de dolari. În 1921, din cele 341.652 de piane vîndute, 60% erau mecanice. O nouă întrebare apărea: cum să plăteşti autorul pentru acele hîrtii perforate care-i reproduc muzica? Nu era acelaşi lucru ca în cazul partiturilor. Era vorba de un suport mecanic, nu de compozitor în carne şi oase. Fiecare exemplar vîndut însemna un acord pentru drepturi de autor mecanice, parafat între autor şi editor. După doar cîţiva ani, acest concept devenea şi mai important, aşa cum observăm cînd aveam de-a face cu drepturi şi contracte. Acum, în aglomeraţia haotică a pieţei, contractele capătă dimensiuni ridicole, iar baza lor devine din ce în ce mai diluată în interese meschine şi imediate. Pe atunci, se ţinea cont şi de artist.

Deci muzica a însemnat bani, de mii de ani. La fel cum noţiunea de music business ne arată eşecul intenţiei de a combina echilibrat arta şi comerţul, ajungînd o burtă imensă care digeră neregulat sunete, ni se arată şi o ecuaţie: muzică = afacere. Pînă şi amatorii sînt implicaţi în comerţul cu muzică: ei cumpără instrumente, partituri, dar mai ales înregistrări. Muzica şi-a urmat evoluţia, conţinînd valoare spirituală, prin puterea oamenilor de a-şi transmite valorile fundamentale. Afacerea, ca orice sistem abuziv, s-a dezvoltat civilizat, cel puţin pînă la intervenţia corporatistă. Din acel moment, confuzia de termeni şi de metode de lucru a dus la din ce în ce mai multe conflicte de principiu, iar lăcomia şi lipsa de adaptabilitate vor duce la acelaşi deznodămînt de care au avut parte toate imperiile: sucombarea sub propria greutate.

Chiar înainte ca Edison să imprime muzica pe foaie de tablă, muzica şi mediul de afaceri au avut o relaţie problematică. Bună sau nu, muzica absoarbe o grămadă de bani în producţie, promoţie şi distribuţie. Acolo unde sînt bani din ce în ce mai mulţi, va exista din ce în ce mai puţină măsură. Acest fenomen atrage automat o bună parte din viciile omeneşti: avariţie, corupţie, impostură şi din ce în ce mai mult bullshit. De aici, contradicţia dintre plăcerea de a comunica prin sunet şi dorinţa de a profita incorect de aceasta. Ajungem la ideea conflictului dintre pasiune şi interes, dintre a lua şi a da, dintre virtute şi viciu.

Toate sistemele rumegătoare rulează practic aceeaşi marfă, pentru că orice intră în sfera profitului nemăsurat şi a trocului brutal, orice intră pe mîna celor care nu cunosc devine o marfă depersonalizată. Muzica se dezvoltă natural datorită respectării aceloraşi reguli, a măsurii, a ritmului şi a armoniei, dar mai ales a spiritului celor aleşi să o aibă în grijă. De aceea, ea există sub forma unui fenomen ciclic, fără final. Afacerile au ajuns însă într-o fundătură din care e posibil să avem toţi de cîştigat. Afacerea creează un context pentru comerţ, dar astăzi funcţionează pe seama a ce funcţiona la un moment dat.

Artistul a produs tot timpul, indiferent de felul în care s-a vîndut, cu intenţia iniţială de a-şi face viaţa mai frumoasă şi de a transmite un mesaj unificator. În natură, spiritul şi materia sînt complementare, pentru că sînt pe „mîini“ sigure. Odată ce echilibrul este lăsat la îndemîna omului, acesta capătă stabilitate în raport cu individul sau grupul de indivizi implicaţi. De aceea nu va fi niciodată linişte. Anumite practici au devenit paradigme, cu rol esenţial în dezvoltarea mediului muzical. De aceea, e imposibil să mai separi muzica de afacere. La fel şi în cazul oricărei forme de artă. Banii ung roţile sistemului, indiferent de modul de exprimare.

Muzicienii au nevoie de un mediu sănătos în care să se dezvolte, iar acest mediu nu poate fi format decît într-o profundă cunoştinţă de cauză. Muzica este un cuvînt care descrie capacitatea omului de a ordona sunetul. Unii se bucură de muzică, alţii profită de ea, fiecare după cum poate. Banii şi muzica se împacă doar dacă oamenii învaţă să le ţină împreună. Industria muzicală a început să-şi roadă coada şi va sfîrşi prin a se autoconsuma pînă la dispariţie. Schimbarea este iminentă şi e provocată chiar de către cei care nu prea agreează schimbarea. Pînă atunci, cei care cîştigă din muzică la fel cum ar cîştiga din orice negustorie, indiferenţi la nuanţele propriei existenţe, ar putea să încerce, măcar de gura lumii, să practice puţină muzică, să mai schimbe poziţia în care au amorţit şi să sufle măcar într-un fluier, nu doar contra vîntului.

Berti Barbera este muzician. Mai multe la www.bertibarbera.com.