Ce facem cu musulmanii?

Nu se ştie cînd şi dacă Uniunea Europeană va include şi Turcia. Ţările care susţin aderarea Turciei nu sînt prea numeroase şi majoritatea europenilor sînt mai degrabă împotriva acceptării acestui stat. Scepticii invocă în primul rînd argumente religioase. Ţările europene au oricum dificultăţi în ceea ce priveşte integrarea cetăţenilor musulmani. Aşa că nu e de mirare că Marea Britanie, Franţa şi Germania – unde există comunităţi importante de turci şi curzi – se numără printre statele cele mai sceptice cu privire la includerea Turciei în UE. Dincolo de problemele politice, sociale şi economice, există şi o dimensiune culturală a chestiunii. 

În Marea Britanie, de pildă, comunităţile de musulmani au ajuns să formeze entităţi distincte, evoluînd de la stadiul iniţial de asimilare în cadrul societăţii majoritare la cel de enclavizare. Nu e un secret faptul că cei mai mulţi imigranţi musulmani trăiesc în cartiere izolate, de regulă la periferia oraşelor şi a societăţii. Nici în Franţa – în ciuda numeroaselor politici şi instituţii integraţioniste – musulmanii nu au fost asimilaţi de societate. Multiculturalismul a eşuat tocmai pentru că, în loc să susţină cu adevărat integrarea, a facilitat crearea unor „societăţi paralele“. Germania nu este nici ea străină de aceste probleme. 

Wissenschaftsrat – instituţia federală care acreditează universităţile şi oferă consultanţă pentru programe educaţionale din Germania – a înaintat la începutul anului o serie de propuneri referitoare la formarea de profesori de religie, imami şi teologi în unităţile de învăţămînt superior. Documentul a stîrnit agitaţie în mediul academic: organizaţiile islamice au dezbătut propunerile în diverse foruri, în vreme ce reprezentanţii bisericilor catolice şi evanghelice şi-au împărtăşit speranţele şi îngrijorările. Wissenschaftsrat a propus ca două-trei universităţi să includă în curriculă studii islamice; cel puţin zece universităţi au dezvoltat deja concepte şi oferte de cursuri. Mai mult ca sigur şi pentru că Ministerul Educaţiei şi Cercetării s-a oferit să acorde sprijin financiar. Programul a devenit o miză importantă a Guvernului: pînă şi ministrul de interne Thomas de Maizière (CDU) a luat atitudine. El este de părere că predarea teologiei islamice în universităţile germane ar sprijini integrarea celor peste patru milioane de cetăţeni musulmani. Teologul Ömer Özsoy e însă de părere că „germanii nu ar trebui să aibă aştepări de ordin social: nici o disciplină nu e în stare, pe termen scurt, să promoveze integrarea, să modernizeze musulmanii şi să reformeze islamul“. 

Exact aici apar şi zonele nevralgice ale discuţiei, pentru că reprezentanţii statului şi cei ai minorităţilor (etnice, religioase) au viziuni diferite în ceea ce priveşte „modernizarea“ şi „reforma“. De altfel, mai peste tot în Europa occidentală unde există comunităţi importante de musulmani, reprezentanţii statului înţeleg prin reforma islamului secularizarea. 

În Germania, universităţile, ca instituţii ale statului secular, nu pot hotărî singure curricula teologică – ele sînt obligate să se consulte cu comunităţile religioase. În Germania există, de cîteva decenii, un consiliu în care sînt reprezentaţi atît oameni ai statului cît şi prelaţi. Dialogul cu comunităţile de musulmani e asigurat de un consiliu consultativ la care sînt invitaţi şefi ai comunităţilor, lideri religioşi şi persoane private. Curricula universitară va fi influenţată în mod decisiv de ce se va hotărî în acest consiliu. Wissenschaftsrat îşi doreşte ca inclusiv facultăţile creştine să participe la această campanie de democratizare a islamului, promovînd proiecte interdisciplinare şi concentrîndu-se pe formarea de profesori de religie polivalenţi. Cei mai mulţi catolici sînt dispuşi să găsească formule concrete pentru a aplica acest program, dar vocile care se aud dinspre comunitatea musulmană sînt, în general, nefavorabile. 

În Germania, musulmanii reprezintă în jur de 4% din populaţie; ei formează comunitatea cu rata de natalitate cea mai mare. Dacă ritmul de creştere se va menţine, e de presupus că, în următorii 50 de ani, numărul musulmanilor va fi deja considerabil – ca cetăţeni germani şi europeni, ei vor fi deja suficient de numeroşi pentru a influenţa deciziile politice. Eforturile instituţiilor germane de a integra această comunitate vizează în primul rînd identificarea acelor elemente care ar putea concilia islamismul cu democraţia.