Cacealmaua de la Airport Plaza
Sînt un român cu domiciliul în străinătate care, la ultimul lui sejur în România, a fost jefuit cu sălbăticie de compania de închiriat mașini. Am venit într-o vacanță de două săptămîni cu Mihaela, nevastă-mea. De regulă, venim în România o dată pe an și închiriem mașină doar pe durata sejurului meu – vacanța Mihaelei e mai lungă, dar preferă să nu conducă în România. Ce-a fost deosebit de data asta? Din cauza pandemiei – se împlineau trei ani de la ultima mea venire –, a survenit, poate, o diminuare a capacității mele de a aprecia corect realitatea din țară. În plus, agenția din Otopeni, al cărei client obișnuiam să fiu, avea acum toate mașinile date, așa că am rezervat o mașină prin platforma Expedia, de unde cumpărasem și biletele de avion. Agenția se numea Priceless, iar prețul închirierii, pentru cele 14 zile, era de 203 dolari, de plătit la preluarea mașinii. Mai cumpărasem în avans, tot prin Expedia, o asigurare auto pentru avarii și furt, de 165 de dolari. Înainte de rezervare, căutasem pe Internet comentariile clienților agenției, numită de ei Priceless Romania. Unii se plîngeau că fuseseră lăsați să aștepte în aeroport trei ore. M-am gîndit că prețul mic făcea acceptabil acest risc, dar am contactat în avans firma. Un glas feminin mi-a liniștit temerile. Am primit și cîteva SMS-uri, cu vorbe frumoase și instrucțiuni despre ce aveam de făcut odată ajunși în aeroport.
La aeroport ne-a așteptat cineva purtînd o pancartă cu numele meu. Omul, un tînăr firav și tăcut, a dat un telefon scurt, apoi ne-a condus la o mașină staționată în fața aeroportului. Ne-a ajutat să încărcăm bagajele, apoi s-a așezat la volan și ne-a dus undeva foarte aproape, peste drum de DN1, șoseaua București-Ploiești, botezată Airport Plaza. A oprit în fața unei clădiri noi, cu trei etaje. Pe cînd ieșeam din mașină, pe trotuar trecea un bărbat cu niște hîrtii în mînă care, dînd ca din întîmplare cu ochii de noi, s-a decis să ne aștepte. Era agentul, care ne-a arătat imediat o altă mașină, din apropiere. O Hyundai Kona albastră, nouă. Am deschis ușile, era exact ce ne trebuia. „Să mergem la birou. Nu-i nevoie să luați bagajele, lăsați-le în mașină!”
La parter, un individ solid stătea în spatele unui birou masiv. Am înțeles că era omul clădirii, nu al agenției. Tot atunci a apărut un al treilea angajat al agenției. Cei trei au sprintat pe scări. La primul etaj era o lumină chioară. L-am găsit pe agent în spatele unui ghișeu. Mi-a cerut pașaportul și permisul auto, i-am explicat de ce primul era din Canada, iar al doilea din SUA, le-a făcut cópii, mi le-a returnat. M-a întrebat dacă aveam și permis auto internațional. N-aveam, așa că mi-a dat acces la Internet și, prin telefonul meu american, sub îndrumarea lui, am plătit 29 de dolari pentru acel permis. Cu un card VISA american. Ajunși aici, a săltat de sub tejghea un cititor de carduri. „Cardul dumneavoastră?” I-am dat cardul în lei de la BCR și l-am văzut descumpănit. L-am întrebat dacă pentru agenție contează ce card folosesc. S-a gîndit puțin și a zis că nu crede. Mi-a dat cardul înapoi, mi-a întins cititorul de card cu suma pe ecran. „Semnați și apăsați butonul verde.” Mi-am dat seama, lent, că suma de pe ecran e mult prea mare. „Nouă mii șapte sute optzeci și doi? Păi, eu am de plătit numai vreo nouă sute!” Mihaela a intrat și ea în panică. Agentul ne-a explicat că e adăugat un depozit. Am cerut o copie a contractului. Mi-a spus că nu are cum să-l imprime, dacă nu e făcută plata. Am insistat să văd ceva scris. A imprimat o pagină, mi-a pus-o sub ochi, am văzut acolo o coloană de cifre. Tariful de bază, opt sute și ceva, depozitul, șapte mii și ceva, plus alte sume, pe care le-am bănuit taxe. Suma finală era cea văzută pe cititorul de card. „Voi recupera și taxele adăugate depozitului?”, am întrebat, ca un client expert. „Veți primi înapoi și taxele pe suma respectivă, desigur”, ne-a liniștit el.
Știam că aveam în cont spre două mii de lei. I-am spus că nu am banii ăștia pe cardul BCR, va trebui să plătesc cu cel VISA american. „Stați să încercăm cardul BCR mai întîi, că nu se știe niciodată”, a zis agentul. Așa că am semnat și am apăsat butonul verde, iar plata a fost acceptată. „Vedeți?”, a spus agentul. A imprimat contractul de închiriere, în două exemplare, le-am semnat amîndoi, mi-a dat unul, cu chitanța atașată. Mi-am aruncat o privire pe sumă, totul era la fel. Mi-a sărit în ochi numele agenției: Teamnet Asig SRL. „Nu sînteți Priceless Romania?” „Nu, ei sînt partenerii noștri, cu care ați făcut rezervarea.” Trebuie spus că am fost impresionat de priceperea agentului, așa că am pus pe ghișeu o bancnotă de 5 dolari, gest care i-a provocat cu un zîmbet discret. Am inspectat împreună mașina, el a făcut niște poze cu o tabletă, eu am semnat pe ecran. Obligația mea era să o aduc în aceeași stare, una perfectă, inclusiv în privința curățeniei. Am pus contractul de închiriere în torpedou, alături de un act care ținea loc de certificat de înmatriculare. A stat acolo, neatins, pînă la predarea mașinii.
Porniți la drum, am remarcat imediat că rezervorul de benzină era pe roșu, așa că am făcut cale întoarsă. Agentul ne-a spus că aveam o benzinărie la nici 500 de metri spre București și că, da, puteam să o aducem înapoi tot pe roșu. Am experiență în închirierea de mașini, dar nu mai auzisem de depozite atît de mari, nici de mașini date cu rezervorul de benzină pe roșu. Însă, după trei ani, aveam iar șoselele României și autostrăzile ei, cîte sînt, așternute înainte, o împrejurare fericită, care mi-a adormit îndoielile. Cît despre banii nesperat de mulți care existaseră în contul de la BCR, am aflat repede că proveneau dintr-un depozit bancar ajuns recent la maturitate și vărsat automat în contul curent. Sîmbătă, pe 16 iulie, m-am întors la sediul agenției cu mașina spălată și cu rezervorul de benzină la prima optime. M-am întors singur, pentru că numai mie mi se terminase vacanța, Mihaela mai avea. Vorbele ei de rămas bun fuseseră: „Nu uita să le ceri depozitul!”.
Am sunat la numărul agenției pe la 9,30, în timp ce conduceam spre Otopeni. A răspuns tînărul șofer, m-a întrebat cînd ajung, i-am spus 9,45, m-a asigurat că voi fi așteptat. În fața clădirii numite Airport Plaza mă aștepta agentul. Tot atunci a apărut și tînărul șofer, cu mașina lui. În curînd, l-am întrezărit și pe al treilea membru al echipei. Agentul a început să facă poze cu tableta. L-am văzut cum insistă pe un colț al barei din spate, cum începe să frece cu o cîrpă, pînă cînd parcă începe să apară o dungă albă, de un milimetru lățime, de vreo cinci centimetri lungime. Mi-a spus că, pentru semnătura de predare, trebuie să mergem la birou. I-am amintit că a sosit și momentul de a-mi returna depozitul. Mi-a spus că returnarea va fi făcută în mod automat de serviciul de contabilitate, în cîteva zile. Airport Plaza era mai în beznă decît în seara sosirii. La primul etaj, singura lumină venea prin niște ferestre îndepărtate. Am ajuns iar în fața ghișeului cunoscut, pentru a auzi același dulce îndemn. „Cardul dumneavoastră?” Am bănuit că agentul îmi cere ceva pentru zgîrietură. I-am dat iar cardul de la BCR. Mi l-a returnat și mi-a pus în față cititorul de carduri. Pe ecran, 5.000 de lei. „Îmi returnați o parte din depozit?”, am întrebat. „Nu, e plata pentru bară”, a zis el.
A urmat un soi de ceartă temperată. Mi-a reamintit că am asigurare pentru avarii. Am cerut o constatare, ceva. Mi-a spus că o voi primi prin e-mail, după week-end. Am insistat. A scos o pagină tipărită, pe care a încercuit o frază, care dădea un cod de plată pentru părțile de mașină total avariate. Pentru bara din spate, acel cod corespundea unui plăți de 5.000 de lei, mi-a spus el. I-am cerut să-mi dea măcar hîrtia aia, cu numele lui scris pe ea. Pe cînd continuam să contest factura, mi-a zis de vreo trei ori să nu mai bat cu palma în ghișeu, că nu merge așa. Bătusem o singură dată. Părea că-și induce o criză artificială de nervi. La capătul ei, a înhățat peticul de hîrtie, l-a făcut bucățele și l-a aruncat undeva sub ghișeu. „Și nu înțeleg de ce atîta supărare, că nu plătiți dumneavoastră”, a zis. În final, după vreo trei reluări ale citirii cardului, am plătit.
Pe scurtul drum spre aeroport, tăcerea tînărului de la volan mi s-a părut un act de delicatețe. „A fost un furt”, am spus, cu glas stins. „Eu sînt doar șofer”, a zis el. „Bara n-avea nimic”, am spus eu. „Mașinile sînt luate în leasing, trebuie returnate în stare perfectă”, a zis el. „Sînt bani mulți, am muncit pentru ei”, am mai spus. „Și noi muncim”, a zis șoferul, oftînd. În aeroport am avut timp să citesc pe îndelete contractul. Închirierea propriu-zisă costase 823 de lei, urma apoi un „out-of-hours service”, de 198 de lei, iar așa-zisul depozit de 7.200 de lei era numit „third-party liability – TPL”, adică asigurare de răspundere civilă auto. Peste toate era adăugat TVA-ul, de 19%. Singura sumă cu care eram de acord era cea a închirierii mașinii. Cu taxe cu tot, făcea în jur de 200 de dolari. Serviciu în afara orelor de program? Contractul menționa programul zilnic, 9-20, iar chitanța fusese achitată la 20,38. Îi dădusem agentului 5 dolari nu cu gîndul la program, pe care nu-l știam, ci satisfăcut de munca lui. El îmi adăugase la notă, fără avertisment, 45 de dolari. Cît despre depozit, mi-a devenit clar că se metamorfozase într-o sumă nerambursabilă.
La Montréal am ajuns în seara aceleiași zile, din cauza decalajului de fus orar. Noaptea n-am dormit. Am verificat contul de la BCR. Cei 5.000 de lei figurau deja acolo, dar nu fuseseră încasați. Am trimis un lung mesaj băncii, în care am spus toată povestea și am cerut blocarea ultimei plăți. Apoi am căutat pe Internet numele agenției, Teamnet Asig SRL. Am dat peste zeci de jelanii în engleză ale foștilor lor clienți. Toți se plîngeau de aceleași țepe, primite la pachet. Depozitul devenit TPL, zgîrietura invizibilă care impunea schimbarea barei, uneori și suma pentru depășirea programului de lucru. Mai toți menționau și rezervorul de benzină pe roșu. Apoi mi-am pregătit un mesaj în engleză pentru Expedia, voiam să atac tare.
Luni am primit răspuns de la BCR. Mi s-a spus că suma nu putea fi blocată fără o plîngere adresată poliției. N-aveam dovezi, eram deja departe, mă reîntorsesem la programul ingineresc, eram deja sub presiune, n-am făcut plîngere. Plata n-a fost blocată.
Marți am primit mesajul final de la Teamnet Asig SRL. Mi se mulțumea pentru calitatea mea de posesor al unei asigurări auto contra avariilor. Mi se amintea că asigurarea mea nu includea protecția de răspundere civilă, motiv pentru care TPL-ul fusese cumpărat de la agenție. Era atașat un document ultrascurt pe care eram îndemnat să-l folosesc pentru a cere rambursarea sumei plătite pentru avarie. Documentul menționa codul asociat distrugerii totale a barei, acel cod întrezărit de mine pe peticul de hîrtie pe care își trecuse numele imaginar agentul, un escroc cît se poate de real. Am introdus o cerere către asigurator pentru rambursarea miei de dolari plătite pentru bară. Am susținut ceea ce susținuse escrocul. În definitiv, eu nu sînt un expert în avarii auto. În definitiv, asigurarea era una pentru avarii și furt. Asiguratorul n-a fost mulțumit de constatarea primită, mi-a mai cerut dovezi. Eu m-am ținut tare, le-am spus să se adreseze agenției. Nici cu Expedia n-am făcut nimic. Am vrut să mă plîng de colaborarea lor cu asemenea rechini. Mi-am spus povestea la telefon, de vreo trei ori. Nu mi s-a dat posibilitatea de a trimite un raport scris. Unul dintre interlocutori mi-a dat un număr de înregistrare, promițîndu-mi că voi fi contactat. N-am fost. Așa că am absorbit frauda în totalitate. Am plătit agenției două facturi, una de 9.782 de lei, a doua de 5.000. La rata de schimb a zilei, de 4,90 lei la dolar, asta a însemnat un total de 3.000 dolari, cu 2.800 mai mult decît suma de pe rezervarea făcută.
După ce isprăvisem textul de mai sus, la cinci săptămîni după introducerea cererii de rambursare, asiguratorul m-a anunțat că-mi trimite un cec de 1.000 de dolari. Agentul escroc a avut dreptate, nu eu voi plăti bara. Din povestea cu zgîrietura m-am ales doar cu nervii, cu nesomnul și cu jena de a fi exportat pe tălpi rahatul dulce al patriei. Țeapa primită de mine s-a redus la 1.800 dolari.
Florin Oncescu este scriitor și inginer de aeronave.
