Citesc în revista noastră articolul unui profesor de limba română despre efectele nefaste pe care le-a avut de îndurat în urma unui episod din cariera sa de dascăl, care, după părerea sa, nu justifica deloc asemenea „dramatice“ consecințe. Acum doi ani, făcea parte dintr-o comisie de elaborare a subiectelor de olimpiadă la limba și literatura română, clasa a XII-a. Cu acest prilej, a inclus în testarea națională următorul subiect: „Redactează un referat (raport scris) adresat conducerii de partid, prin care să denunți calitatea de element dușmănos a lui Ilie Moromete, din poziția celui care adună cotele“ (cerința avea ca suport un fragment din romanul lui Marin Preda în care era descrisă chiar scena cu pricina, autoritățile comuniste confiscîndu-i lui Ilie Moromete produsele agricole). Cînd subiectul a fost făcut public, presa a vuit, au curs acuzații de instigare a tinerilor elevi la denunțuri către DNA, critici enorme din partea părinților sau a colegilor, eliminarea autorului din comisiile de elaborare a subiectelor de examen etc.

Profesorul se apără, afirmînd, în articol, că „subiectul se încadra în programa școlară și nu avea nimic dușmănos, presupunea doar punerea elevului într-o situație imaginară de recreare a unui context socio-politic și demonstrarea capacității de redactare a unui anumit tip de text“. Și, tot în apărarea domniei-sale, profesorul aducea în discuție calitatea cu adevărat slabă a subiectelor de la examenele școlare: „Să acuzi un subiect de inadecvare pentru că atinge, vezi Doamne, o problemă delicată de natură social-politică, dar să nu conteze atunci cînd un subiect este cu adevărat greșit, neconcordant cu programa școlară, aberant sau prăfuit atît de tare încît nu poate fi digerat“.

Subiectul de olimipiadă, după cum spuneam, este vechi și deja rumegat de presă. Autorul îmi este coleg în paginile revistei. Sînt două motive solide care m-ar fi făcut, mai degrabă, să mă abțin de la o polemică. Și totuși: mai întîi aș spune că, într-adevăr, acuzația că îi transformă pe elevi în turnători la DNA este absurdă, nici măcar nu merită comentată (denunțul la partidul comunist sau la Securitate avea cu totul alt scop și alte efecte decît cel la DNA). Mai apoi, aș spune că subiectele date la examenele școlare sînt într-adevăr prost construite și prost alese (am scris nenumărate articole, cel puțin iritate, pe această temă). Din păcate, mai mult nu pot spune în apărarea domnului profesor și a subiectului propus de dînsul. Care este cu adevărat inadecvat și inutil pedagogic. La fel de inadecvat și inutil pedagogic ca a-l pune pe elev să imagineze, de pildă, un scenariu de tortură la închisoarea de la Pitești, un denunț în anii ’40 ai secolului trecut, despre un vecin evreu, o mică șopîrlă la Securitate ori înregistrarea secretă a unei convorbiri telefonice private. Și exemplele pot continua la nesfîrșit, pe măsura creativității nesfîrșite și sîngeroase a vechilor organe de represiune. Sigur, toate sînt, așa cum afirmă dascălul, „doar (!) punerea elevului într-o situație imaginară de recreare a unui context socio-politic și demonstrarea capacității sale de redactare a unui anumit tip de text“. Dar mă întreb de ce l-aș pune să demonstreze pe un tînăr de clasa a XII-a că are capacitatea de a redacta un denunț la partidul comunist? Așa, ca să vadă cît de rău era să fii delator? De ce aș vrea să îl pun pe elev să compună un discurs de turnător? La ce îi folosește? Cum cuantific răspunsul scris? Fiindcă trebuie spus că, pe de o parte, denunțătorii nu aveau prea multă grijă nici față de limba română, nici față de rigorile redactării corecte a unui text. Iar, pe de altă parte, că nu e așa simplu să îl transformi pe Ilie Moromete în „element dușmănos“: trebuie să fii lipsit de inimă și de minte, să interiorizezi discursul ideologic al acelor ani, ca să o poți face cu „exigențe“ de olimpiadă, faza națională. Deci îi dăm notă mare dacă scrie orori ideologice, autentice, dar le scrie (în spiritul vremii) incorect gramatical sau are nota maximă dacă scrie un text fără prea mare „talent“ de denunțător, dar corect gramatical?

Oricît de mult m-aș gîndi, oricît de slobode mi-ar fi barierele imaginației, mi-e greu să cred în utilitatea unor concursuri școlare al căror scop ar fi acela de a-l premia pe cel mai bun intepret al lui Hitler sau al lui Stalin. Al lui Franz Țandără ori al lui Alexandru Nicolschi. 

Maria Iordănescu este psiholog.