Orice text are o istorie. În majoritatea cazurilor, povestea textelor publicate este una efemeră și banală, cîteva ore de contemplație, munca editorilor și textul apare în mediul online. Din păcate, acest text însă avea o soartă mai zbuciumată, cumva reflectînd și reproducînd fidel problemele despre care vorbesc în text. De zece ani scriu articole pentru diferite reviste maghiare din Ardeal, mai ales despre patrimoniul cultural și arheologic din România și rolul arheologiei publice în secolul al XXI-lea. Sînt un fel de Cătălin Pavel în varianta maghiară. Uneori însă, mă apucă curajul să scriu și despre politică și probleme sociale, identitare din țară. Am dorit să public varianta maghiară a acestui articol în revista Magyar Szó Online (maszol.ro) unde scriam regulat de doi ani deja. Din păcate, editorul rubricii de opinii refuza publicarea textului, nefiind „în concordanță cu politica internă a revistei online“. Este important de menționat că această politică internă presupune că cea mai citită revistă maghiară din România are un filtru politic asumat, refuzînd publicarea textelor care reprezintă opinii diferite, alternative, neconvenționale. Articolul maghiar a fost ulterior publicat într-o revistă din Slovacia. Fiindcă tema este una generală și care necesită un dialog intercultural și interetnic, m-am gîndit că ar merita să fie publicat și în limba română. Iată textul refuzat.

Dan Barna, președintele Uniunii Salvați România (USR), a declarat la Tîrgu Mureș că România ar trebui să iasă din logica discursurilor și categoriilor etnice și să se concentreze pe nevoile esențiale, comune cetățenilor, fie ei maghiari sau români. Evident, drept răspuns, UDMR a subliniat că problema etnică nu trebuie depășită, ci soluționată. În cele două declarații nu s a manifestat doar confruntarea dintre două partide care, în fond, sînt în competiție, ci s-au întîlnit două viziuni ideologice interesante, pe care merită să le analizăm.

În ultimii 99 de ani, maghiarii transilvăneni s-au regăsit într-o situație juridică particulară care a marcat în mod specific alegerile lor politice și reprezentarea politică. Totuși, situația maghiarilor din Transilvania nu a constituit un caz singular la nivel european, nici în 1923, la publicarea noii Constituții a României, nici astăzi, în 2019, la o sută de ani de la Marea Unire. Datorită contextului său demografic, cultural și istoric specific, Europa a fost întotdeauna o hartă eterogenă, diversă și plină de culoare, unde grupurile etnice s-au perindat continuu de-a lungul mileniilor, constituind uneori mici insule culturale sau enclave într-o anumită regiune. Politica statului român față de minorități nu este cea mai rea din Europa, iar cetățenii de limbă română subliniază frecvent acest lucru, uneori numind ironic drept „discriminatoriu“ statutul maghiarilor transilvăneni, care se limitează practic la învățămîntul în limba maternă (de la clasa I pînă la doctorat) și sporadic la plăcuțele bilingve. Românii, pe de o parte datorită contextului istoric, pe de altă parte datorită diasporei de cinci milioane de cetățeni, sînt mai mobili și mai umblați prin lume decît maghiarii din Transilvania. Mult mai mulți români au trăit peste hotare și au experimentat diversitatea etnică, culturală și lingvistică în comparație cu maghiarii transilvăneni. Acesta este un fapt incontestabil, care, în același timp, face ca românii sau cei care se întorc din diaspora să fie mai deschiși și deseori mai flexibili în ceea ce privește identitatea națională. Cineva care a umblat prin lume, care vorbește trei-patru limbi, a venit în contact cu numeroase medii culturale, nu își va apăra identitatea națională, etnică sau culturală cu aceeași înverșunare și nu va fi atît de puternic legat de forme de naționalism numite de Benedict Anderson identități comunitare imaginare.

Din acest motiv, printre altele, românii văd situația etnică într-un mod radical diferit. Pe de altă parte, de un secol ei au învățat în școli, din manuale, acasă și din presă că maghiarii, veneticii de odinioară, asupritori, aristocrați, aroganți, dar şi sîrguincioși şi demni de încredere (acestea fiind clișeele fundamentale despre noi) au tot felul de privilegii, sau sînt și ei români, pentru că trăiesc în România. Aceste stereotipuri care rezultă dintr-un model educațional greșit urmează paradigma naționalismului francez, unde cetățenia și naționalitatea sînt construite în jurul aceluiași concept. A fi francez înseamnă a fi o persoană de limbă franceză și cetățean francez. În mod similar, în această logică, a fi român înseamnă a fi cetățean român care are datoria să cunoască bine limba română. Acest mod de a gîndi se remarcă în special în mentalitatea locuitorilor din județele din sudul României și în Capitală. Aceste concepții greșite care au blocat apropierea dintre maghiarii transilvăneni și București se datorează nu numai modelului francez din secolul al XIX-lea, manualelor de istorie necorespunzătoare și discursului etnopolitic complet greșit, dar și politicii de omogenizare comuniste (în realitate naționalist-comuniste dictatoriale) dintre 1947 și 1990. Din păcate, afirmația lui Dan Barna nu evocă modelul etnopolitic al unei țări occidentale sau nord-europene, ci repetă acest discurs marcat de traume istorice şi frustrări naționale descris de István Bibó. Este același mesaj pe care îl auzim de o sută de ani și din care UDMR a putut trăi de treizeci de ani încoace.

Problema este că, în timp ce în prezent în elita politică românească și în rîndul partidelor românești nu există nici o persoană sau un partid care să dispună de un plan detaliat și elaborat privind minoritățile din România (o lege-cadru a minorităților), reprezentanții comunității maghiare – din 1990 încoace, în afară de sutele de proiecte de lege și dezbateri, de inaugurările pline de patos de sculpturi și clădiri – nu au putut face nimic pentru materializarea viziunii lui Károly Kós, care a pledat pentru o identitate transilvăneană, un spațiu politic și cultural independent de Budapesta. Am devenit dependenți de Budapesta: de acolo vin banii, ideologia, modelele de implicare politică – practic, tot ce determină viața maghiarilor din Transilvania. Între 1990 și 2008 a existat o ușoară apropiere între Budapesta și București – e suficient să ne gîndim la Declarația de la Timișoara din 1996 sau la ședințele comune ale celor două guverne. Din păcate, această inițiativă practic formală, dar, în opinia mea, semnificativă, a încetat din 2010 încoace. Tot aşa sînt pe cale de extincție lucrările Comitetului istoric mixt româno-maghiar, care încep să fie înlocuite în ambele țări de o viziune istorică funestă și de o istoriografie aservită politic. Să ne gîndim doar la președintele Academiei Române sau la ascensiunea rapidă a carierei lui Ernö Raffay. Oricît ar părea de incredibil, șefii de stat ai celor două țări nu s-au mai întîlnit oficial de zece ani. Ne putem imagina că liderii Franței și Germaniei, Suediei și Finlandei nu se întîlnesc timp de zece ani, avînd în vedere istoria lungă a relațiilor politice și istorice dintre cele două țări? Faptul că Transilvania a devenit o colonie a Budapestei, atît din punct de vedere cultural, cît și financiar, se datorează eșecului diplomației româno-maghiare și lipsei viziunii politice comune.

Propunerea lui Dan Barna, potrivit căreia ar trebui ca opțiunile noastre politice să reflecte în primul rînd responsabilitățile noastre cetățenești și trebuie să acorde atenție circumstanțelor care periclitează condiția noastră de cetățeni este într-adevăr o idee rațională: 90% din români și maghiari se confruntă cu aceleași probleme. Sistemul politic corupt, falimentul total al instituțiilor statului (poliție, poștă, căile ferate etc.), lipsa generală a infrastructurii, respectiv starea ei medievală, situația sistemului sanitar, starea dezastruoasă a spitalelor, a instituțiilor pentru vîrstnici, a instituțiilor psihiatrice, criza perpetuă a sistemului educațional, rolul exagerat al Bisericii în politică și în viața publică sînt doar cîteva elemente care într-adevăr îi afectează grav deopotrivă pe români și pe maghiari. Cerințele fundamentale ale fericirii umane (securitatea materială, siguranța socială, condiția fizică bună, un stat protector funcțional) sînt foarte labile în România, iar dată fiind nefuncţionalitatea acestor instituții, în viziunea lui Dan Barna, alternativa poate să vină doar din sectorul privat, acolo unde chestiunile etnice sînt șterse, dispar sau devin irelevante. Din păcate, acest model nu poate funcționa în România, deoarece sare peste mai multe etape ale evoluției societății care încă nu au avut loc la noi și nu acordă atenție realităților actuale din România. Însă tot atît de învechită este și politica etnică a UDMR, care așteaptă în continuare voturile maghiarilor din Transilvania în ideea că „numai ei se ocupă de noi“. Ambele mesaje sînt greșite și lipsite de conținut.

Într-o democrație europeană care funcționează normal, soluția s-ar regăsi undeva între cele două poziții. Nu este de la sine înțeles ca eu, ca maghiar din România, să fiu obligat (?) să votez un partid maghiar. Vremea acestei ideologii a apus. Așa cum nu este de la sine înțeles, în secolul al XXI-lea, ca identitățile etnice, culturale să fie dizolvate sau înlocuite de noile categorii conceptuale ideologice ale sistemelor economice neoliberale. Este greu de ieșit din dihotomia patologică „Soros-Orbán“, „dreapta-stînga“, „național-antinaţional“. Din păcate, în contextul unor tendințe globale, gîndirea politică publică maghiară și cea română fierb în această paradigmă duală. Parcă nu ar exista alternative. Parcă lumea ar fi un film în alb-negru în care oamenii pot fi doar maghiari sau români, dar nu și maghiari din România, nu și maghiaro-români care trăiesc în căsătorii mixte sau româno-maghiari, secui care știu românește sau maghiari din zone în care sînt minoritari, dar care vorbesc totuși și limba maghiară. În această paradigmă duală fuzionăm mii de identități și generalizăm, pentru a crea capital politic, avînd în vedere că în politică totul se limitează la categorii clare despre bine și rău, ca în Stăpînul inelelor sau în oricare alt topos mitic.

Care ar putea fi soluția? În primul rînd, trebuie să uităm categoriile duale. Lumea e mai cuprinzătoare și nu constă doar din două entităţi. În al doilea rînd, la nivelul politicii naționale, România și Ungaria ar trebui să tindă spre o relație de prietenie: după 100 de ani, în 2020 ar fi timpul pentru o astfel de schimbare de paradigmă. Există mai multe elemente care leagă Budapesta și Bucureștiul decît cele care le despart: ambele state sînt membre UE și NATO, în ambele țări conviețuiesc maghiari și români, ne leagă istoria, tradițiile etnografice şi gastronomice, arhitectura, viața muzicală şi sportivă, tot atîtea elemente comune, chiar dacă acestea nu sînt întotdeauna puternice sau pozitive.

Situația relațiilor româno-maghiare este similară celor germano-poloneze, franco-germane, franco-engleze, coreeano-japoneze, americano-mexicane. Aceste relații sînt inextricabile chiar dacă s-a dorit ca aceste țări să urmeze căi diferite. Cele două țări au nevoie de reînnoirea relațiilor la nivel diplomatic, național, și de o reconciliere istorică. În acest scop ar fi nevoie de o lege-cadru comună privind minoritățile, ratificată în ambele țări, ceea ce ar asigura cu adevărat respectarea legii şi punerea ei în practică. Ar fi nevoie și de o schimbare radicală în educație, prin prisma căreia să nu ne mai privim ca pe niște dușmani eterni, ca pe niște popoare care vorbesc ciudat, ci să clădim și să valorificăm moștenirea noastră culturală comună. Ar fi nevoie de manuale comune, de programe secuiești în județele din sud și de o multitudine de programe culturale românești în Secuime. Ar fi nevoie de o modalitate nouă de predare a limbii române, cu un număr mai mare de ore de limbă română zilnic pentru secui, în care capul elevilor să nu fie împuiat cu chestiuni de istoria literaturii, ci în care ar fi învățați să folosească și să exerseze limba vorbită, între ei, și cu clasele românești. Ar fi nevoie de organizarea de zile maghiare la București și la Iași, de zile românești la Cristuru-Secuiesc și la Miercurea-Ciuc. Ar fi nevoie de măsuri comune româno-maghiare pentru ocrotirea moștenirii culturale a sașilor și a maghiarilor din Transilvania și de revitalizarea moștenirii culturale românești în localitățile din estul Ungariei (vestigii, școli, patrimoniu, Fundația Gojdu).

Prin astfel de măsuri am putea ajunge să ne cunoaștem și să ne înțelegem cu adevărat, iar prin cunoaștere ne-am însuși toleranța. Cunoașterea înseamnă putere, dar politica se teme de cunoaștere, deoarece în politică nu se urmărește accentuarea diversității şi complexității, ci dualitatea simplistă, uniformizantă, clădită pe scandaluri. Nu mai dorim o astfel de politică, dar nu susținem nici negarea realității. Transilvania are nevoie de un nou manifest Kiáltó Szó [manifest elaborat în 1921 de Károly Kós cu István Zágoni și Árpád Paál care pleda pentru o atitudine activă, constructivă a maghiarilor din România în contextul noilor realități politice, care promova atît păstrarea autonomiei maghiarilor din Transilvania, cît și integrarea politică în România, în fața unei atitudini pasive, defetiste, n. trad.]: este nevoie de o voce puternică comună româno-maghiară.

T. Szabó Csaba este istoric, asistent universitar la Universitatea „Lucian Blaga“ din Sibiu, la Departamentul de Istorie, Patrimoniu și Teologia protestantă.

traducere din limba maghiară de Éva-Edith VERES și Erika VÁLI

Foto: Hajdu Tamás