Se vorbește foarte mult despre moartea ideologiilor și a partidelor politice și, în consecință, despre moartea democrației. Evident că nimeni nu-și imaginează că, la scară istorică, organizarea socială umană poate sta pe loc, și de aceea asemenea observații sînt greu de contrazis. Nici noi nu ne propunem asta. Dimpotrivă, le vom da dreptate. Lumea de mîine va arăta altfel. Partidele politice, de exemplu, au luat naștere din dorința tuturor segmentelor sociale de a avea acces la putere. Pe măsură ce societatea se omogenizează, nu mai putem discuta despre segmente sociale în adevăratul înțeles, cel clasic, al cuvîntului. Cu alte cuvinte, politica se va goli de elementul său doctrinar. Exprimarea politică va deveni mai directă, mai rapidă, prilejuită de metodele moderne de comunicare. Omul politic nu va mai reprezenta un curent de gîndire, o filosofie socială, ci pur și simplu interesele pragmatice de zi cu zi sau de perspectivă ale comunității de unde vine. Se va întîmpla asta pentru că oamenii nu vor mai gîndi fundamental diferit lumea în care trăiesc. Nu ne vom mai împărți în mod artificial în liberali, socialiști, comuniști, fasciști, conservatori. Cu toții vor dori să trăiască mai bine, iar instrumentele de atingere a acestui țel nu se vor mai diferenția. Pe de altă parte, chiar democrația, în forma sa clasică de delegare și alegere a unor oameni care să reprezinte interesele acestor segmente sociale, pare a-și anunța finalul. Oamenii deja nu mai sînt interesați de un asemenea tip de politică și pentru faptul că se simt trădați. Este cert că ceva se întîmplă. Acest ceva, cu timpul, va duce la ideea ca omul simplu, cetățeanul, să-și recupereze accesul la putere și la exercitarea sa. Democrația va arăta altfel, în formule moderne și mult mai flexibile. Vom da un exemplu. Așa cum comunicarea prin intermediul rețelelor de socializare este profund masificată și democratizată, tot așa exercitarea puterii politice pe viitor va fi făcută prin instrumente care să-i asigure individului accesul permanent și continuu la decizie. Mergem mai departe cu exemplul și putem imagina o consultare directă, în termeni de timp real, a parlamentarului cu cetățenii săi pentru exercitarea în acel moment a unui vot în Parlament. Adică ne putem imagina că mandatul politic va sta permanent la dispoziția celor care l-au ales, iar revocarea sa va putea fi făcută în termeni rapizi, în funcție de percepția comunității reprezentate, în legătură cu apărarea intereselor și modul de reprezentare. Politica viitorului va putea fi mult mai simplă prin lipsa încărcăturii ideologice și doctrinare, dar mult mai complexă prin imperativul contactului nemijlocit cu cel pe care îl va reprezenta. Reprezentarea politică a viitorului nu va mai putea fi făcută, ca acum, prin indiferență sau chiar îndepărtarea de la preocupările celor pe care îi reprezintă. Esențială, însă, ni se pare direcția în care o va lua politica. Democrația se va reinventa? Sau vom trăi sub regimuri din ce în ce mai autoritare?

După dispariția actualelor instituții și ideologii, viitorul construcției sociale occidentale depinde de răspunsul pe care îl vom oferi la întrebarea fundamentală dacă omul este bun sau rău. Adică în ce măsură această construcție socială viitoare se va îndepărta sau se va reapropia de rădăcinile comune, creștine. Dilema este formulată și de către Tomás Sed-lácek: „Întrebarea dacă omul este bun sau rău constituie o interogație fundamentală pentru științele sociale. De la această întrebare va porni reglementarea. Dacă omul este rău din fire, atunci se impune să fie împins cu forța spre bine şi să i se limiteze libertatea. Dacă este o lume sălbatică, a luptei pe viață şi pe moarte între oameni, aşa cum crede Hobbes, atunci avem nevoie de un stat puternic, de un Leviathan care să-i forțeze pe oameni în direcția binelui. Dar dacă natura umană este bună, atunci intervine mai mult laissez-faire. Omul poate fi lăsat în voia lui, pentru că firea umană va avea tendința automată de a-l dirija spre bine. (…) Aceasta este una din întrebările-cheie pentru economie: se poate conta pe liberul-arbitru al miilor de indivizi, sau societatea are nevoie de coordonare venită de sus? În care dintre domeniile de activitate umană piața spontană poate ajunge la rezultate optime? Cînd se întîmplă să tindă spontan spre bine şi cînd spre rău? Tocmai în această problemă a caracterului bun sau rău pe care-l are esența umană rezidă diferența dintre variatele curente de gîndire. Sîntem o societate de rău-făcători sau de bine-făcători? De netrebnici sau de semeni?“ (Tomás Sedlácek, Economia binelui şi a răului, Editura Publica, București, 2012, p. 281).

La această dilemă, comuniștii și fasciștii au răspuns simplu: omul este rău și are nevoie de stat pentru a-l conduce și a-i conduce viața, iar liberalii au răspuns că omul este bun și nu are nevoie de birocrație pentru a-i conduce viața. Rezultatul a fost că socialiștii și fasciștii l-au tratat pe om ca pe o ființă netrebnică și l-au lipsit de libertate, pe cînd liberalii l-au tratat ca pe o ființă demnă, oferindu-i atributul libertății. Dacă lumea viitorului va fi una pragmatică și omogen liberă, deschisă și liberală, atunci putem imagina un viitor în care cooperarea umană este baza construcției sociale. Pentru că, prin cooperare, traiul „în vecinătate“ îl separă în mod fundamental pe om de animal. Omul liber, asociat cu vecinul său, alt om liber, aceasta este esența și secretul devenirii umane. Infinita capacitate de asociere reprezintă o trăsătură definitorie a omului.

Dacă mutațiile de tip social se vor produce înspre populism, izolare și dictatură, atunci cursul istoriei se va schimba. Există printre noi un curent de gîndire din ce în ce mai puternic. Un curent de gîndire meschin, care propagă răul în jurul nostru, considerîndu-ne răi și incapabili de a trăi liberi. El are o tradiție veche în socialism și fascism. Socialismul este un milenarism, în înțelesul pe care Lucian Boia îl conferă noțiunii: „Milenarismele sînt de felul lor intolerante, represive și, fără rețineri, sîngeroase. Au o latură criminală pe care și-o asumă cu bună știință și cu conștiința împăcată, pătrunse de convingerea că nu fac altceva decît să pună în aplicare deciziile istorice ale omenirii. Societatea ideală și definitivă cu care istoria se va încheia în toată splendoarea merită oricît de multe jertfe și suferințe. Este o operațiune de curățire radicală, la capătul căreia se întrevede desăvîrșirea“ (Lucian Boia, Strania istorie a comunismului românesc, Editura Humanitas, București, 2016, p. 64). Făuritorii săi, ca și cei ai fascismului, au imaginat o lume perfectă, în care oamenii să fie perfecți și egali între ei. Premisa de la care au plecat a fost, însă, una eronată. Au răspuns greșit la o întrebare simplă, aceea dacă omul, prin natura sa, este bun sau rău.

Ideea că oamenii se pot organiza și conduce, din punct de vedere social, în afara unei minți atotcuprinzătoare care să conducă un mare plan, a fost și este încă o imposibilitate pentru mulți oameni. Deși practica socială contrazice aceste credințe, ele sînt puternic înrădăcinate în gîndirea umană. Din această cauză, pentru mulți semeni ai noștri libertatea este confundată cu haosul. Dacă cineva ar proceda la o analiză atentă a mentalului românesc, de exemplu, ar observa prezența permanentă și cu insistență a nostalgiei față de „marele organizator“. Cineva trebuie să „ne dea“ și tot acel cineva trebuie să ne poarte de grijă. Resorturile acestui tip de gîndire au stat și stau la baza organizării sociale de tip dictatorial, deci și la baza socialismelor de toate felurile. Avem o admirație pentru structurile sociale rigide, închise, și nu credem că oamenii se pot asocia liber, în structuri sociale liber-consimțite. Ideea este una mai veche și este pusă în evidență de către Hayek, atunci cînd vorbește despre modul de gîndire socială al lui Aristotel: „Gînditorii din antichitate nu puteau concepe existența unei ordini sociale care să transceadă viziunea unei minți coordonatoare. Aristotel însuși, ale cărui concepții au fost formulate destul de tîrziu, credea că acest tip de ordine nu se putea extinde dincolo de aria de acoperire a vocii unui herald, și că prin urmare un stat compus din o sută de mii de oameni era imposibil. Totuși, ceea ce lui Aristotel i se părea de neconceput se întîmpla deja în epoca sa. În ciuda realizărilor sale intelectuale, gînditorul grec vorbea bazîndu-se pe instinct, nu pe observație sau reflecție, atunci cînd restrîngea ordinea socială la o astfel de dimensiune“ (Friedrich Hayek, Infatuarea fatală. Erorile socialismului, Editura Universității „Alexandru Ioan Cuza“ din Iași, Iași, 2016, p. 19). Această credință, prezentă și azi în conștiința umană, așa cum spuneam, este un atavism. Hayek o explică prin remanența instinctelor primitive. Organizarea socială de tip primitiv avea la bază o cooperare restrînsă între indivizi care se cunosc reciproc, fiind membri ai unei colectivități puțin numeroase, ai unei bande sau ai unui trib.

Vorbeam la început despre un model de construcție socială a viitorului care să ofere accesul la putere în mod direct, permanent și instantaneu. Este esențial dacă la baza acestei noi construcții va sta morala superioară a omului bun și liber sau o morală primitivă bazată pe ideea că omul este în esență rău și nu poate fi liber. După părerea noastră, ne aflăm în pragul unei asemenea rupturi, iar amoralitatea populismelor de azi este cel puțin îngrijorătoare. 

Dorel Dumitru Chirițescu este profesor de economie la Universitatea „Constantin Brâncuşi“ din Tîrgu Jiu. Cea mai recentă carte a sa este Pe patul lui Procust – Reflecții despre construcția socială postdecembristă, Editura Institutul European, 2018.