Prietena și colega mea de clasă Ligia Caranfil nu mai e printre noi de acum șase ani, sfîrșind, înainte de vreme, la propriu, în Marea Neagră. Cînd a murit, copilul meu m-a întrebat: „Ligia era cea mai bună prietenă a ta?“.

Ierarhiile astea sînt relative, se știe. Și totuși, atunci m-am întrebat și eu același lucru: și am ajuns la concluzia că, în orice caz, mi-era prietena cea mai tolerantă și loială. Nu eram o prietenă rea nici eu, dar aveam cu siguranță cel puțin un defect: mă răzgîndeam ușor, cel puțin în epoca în care ieșeam des cu Ligia. Spuneam „Da, merg la film“ și pe urmă nu știu ce mai intervenea în familia mea și mi răsturnam și răsuceam programul, o dată, de două ori, de mai multe ori. Ligia nu se supăra niciodată, mă accepta cu toate meandrele mele, pur și simplu considera, probabil, că așa eram eu, un ghem haotic, cu ițele încurcate.

Cel mai des, programul nostru comun era să mergem la film. Poate părea banal, nesemnificativ. Dar nu era deloc așa, ci dimpotrivă. O mare parte din viața mea s-a derulat, cel puțin pentru o perioadă, și pe ecran. Ca să suport mai ușor ce se în-tîmpla dincolo de ecran, mă bălăceam in extenso în ceea ce se petrecea pe el. Mersul la film nu era doar divertisment, era evaziune necesară pentru supraviețuire. Nu prea conta ce film vedeam. Ligia era partenera mea în această existență paralelă: ne dădeam întîlnire și plonjam în ecran împreună.

După ce Ligia n-a mai fost printre noi, nici nu m-am mai dus atît de des la film. Ceva din lumea asta tentantă și ireală, de împrumut, s-a prăbușit. De altfel, încă de pe vremea liceului, prin comuniștii ani ’80, la Școala Centrală, Ligia era cumva și personaj. Și asta nu o spun ca pe ceva negativ și neobișnuit: senzația mea despre Școala Centrală, „Zoia Kosmodemianskaia“ de atunci, era una de imens teatru pe care se desfășura o inepuizabilă repetiție generală, ale cărei personaje eram, evident, noi toți. Elevii. Mai bine zis, elevele de atunci.

Puțini, pe acolo, mi se păreau obișnuiți. Aș fi putut să spun că destui mi se păreau ciudați, dar, pînă la urmă, ce înseamnă să fii ciudat? Să fii altfel decît ceilalți? Asta, în zilele noastre, e mai curînd ceva valorizat. Lumea-și dorește asta. În liceul ăla rece, mustind de fete cu veleități literare, printre care erau presărați cîțiva băieți în general mai atipici, mai toți eram ciudați. Inclusiv eu. În sensul în care ne permiteam nu doar să arătăm diferit (am tot povestit despre cele două colege ale mele, una care venea cu fuste tricotate de ea însăși peste uniformă, în nuanțe verzui, și alta care purta în loc de uniformă o fustă largă, din alte vremi, gen Scarlett O’Hara), ci și să ne comportăm diferit.

Cînd am sosit în „Zoia Kosmodemianskaia“ din liceul meu de-o viață, „Creangă“, care-și pierduse clasele de filologie pentru că Ceaușescu îl făcuse industrial, ca pe majoritatea liceelor din acea vreme, am fost șocată. În „Creangă“, un liceu sănătos, cu un număr egal de fete și băieți, dintre care destui olimpici la mate și pasionați de baschet, arătînd așa cum te-ai fi așteptat (înalți etc.), era cam precum în filmele americane cu adolescenți. Eu însămi mă identificam, nici mai mult, nici mai puțin decît cu una din adolescentele blonde și sportive care se perindau prin aceste filme, dintre cele care erau primele la școală, aveau un corp de amazoană și băieții le cădeau la picioare.

În „Zoia“, cînd am intrat cu toată mitologia mea de două parale (ce-i drept, asociată cu una mai normală, ușor hippie, derivată din cîntecele Beatles-ilor), m am ciocnit de o cu totul altă lume. Nimic din filmele americane de serie B, cu care mă păcăleam că aș fi avut vreo legătură pe vremea aceea. O mare de ființe de sex feminin diferite și imperfecte: culmea, nu arătau deloc ca-n viziunile mele cu supereroine. Nu se încadrau în șabloane, fiecare era diferită în felul ei și mai nici una nu corespundea unei preconcepute idei de divă. Nu aveau, toate, uniforme (căci atunci cu așa ceva veneam la școală) strîmte și scurte, ci dimpotrivă: majoritatea se lăfăiau într-unele lălîi, care le stăteau șui pe trupurile departe de măsurile ideale. În noua mea clasă erau fete subțiri ca niște ace ori supraponderale, ochelariste sau hippiote, cu părul în dezordine și figuri concentrate. Cînd am pășit în această mare umană învolburată și înspăimîntătoare, noile mele colege de clasă m-au înconjurat și copleșit.

Am ieșit din atacul ăsta o persoană dacă nu complet schimbată, măcar schimbată. Locurile mele comune despre feminitate și normalitate s-au dus pe apa sîmbetei. Lumea firească era chiar asta în care mă aruncasem: una a diferențelor și a atipicului. În care scopul locuitorilor ei nu era să atingă norma, ci să-și păstreze personalitățile.

Pînă azi mă identific cu acest tip de lume. Ligia era și rămîne reprezentanta ei cea mai bine conturată. Ea a avut curajul, încă de pe atunci, într-o epocă tulbure și vîrstată de restricții, să-și impună și să-și apere alteritatea. Mi-e dor de ea și de curajul ei.