Sînteţi un om liber? Ce înseamnă libertatea de exprimare pentru dumneavoastră? 
 
Tentaţia să răspund „da“ e, fără îndoială, mare. Simt totuşi că aş exagera. Ca să mă pot defini ca fiind liber, trebuie să ştiu la ce constrîngeri mă raportez. Nu trebuie să uit că, pe lîngă drepturi, am şi obligaţii. Aş defini libertatea mai degrabă prin raportare la suma obligaţiilor la care sînt constrîns de drepturile şi libertăţile celorlalţi. Cred că spaţiul rămas ar putea reprezenta libertatea mea, acela în care să pot spune orice, chiar şi adevărul. 
 
Juridic, însă, trebuie să deosebim între drepturi şi libertăţi. Simplificînd, un drept este întotdeauna însoţit de o obligaţie care, la nevoie, poate fi impusă cu forţa coercitivă a statului. Libertatea nu are însă această formă de protecţie juridică. Ea rămîne o simplă posibilitate, recunoscută de lege. Prin urmare, atunci cînd ne referim la „libertatea“ de exprimare, o facem într-un fel impropriu, pentru că, de fapt, vorbim de un drept. Dreptul la liberă exprimare cred că ar fi formula cea mai fericită. Din păcate, Constituţia României în articolul 30 consacră „libertatea“ de exprimare şi nu „dreptul“ la liberă exprimare, aşa cum o face Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. 
 
„Nu poţi avea răspunsuri la întrebări pe care n-ai îndrăznit să le pui“ 
 
Se vorbeşte despre limitele libertăţii de exprimare. Pînă unde, deci? 
 
E greu să le desenezi la nivel de principiu. Limitele se circumscriu de regulă unor cazuri concrete. Circumstanţieri generale sînt făcute în chiar textele de lege. Ele ţin, în esenţă, de „formalităţi, condiţii, restrîngeri sau sancţiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, (...) pentru protecţia (...) drepturilor altora (...)“ – art. 10, alin. 2, CEDO. Iată o limitare pe care o socotesc ca esenţială: drepturile altora. 
 
Dintre acestea, dreptul publicului de a fi informat se detaşează net. Jurnalistul este dator să chestioneze fără rezerve orice împrejurare pe care o socoteşte ca intrînd în sfera interesului public. Cînd spun fără rezerve, asta implică o doză (adeseori consistentă) de agresivitate, exagerare. Însă nu poţi avea răspunsuri la întrebări pe care n-ai îndrăznit să le pui. 
 
„Adevărul, o minciună plasată într-un context plauzibil“ 
 
Adevăr, neadevăr, manipulare? 
 
De fapt, jurnalistul e mai puţin obligat la adevăr, cît la căutarea lui cu bună-credinţă. Poate sună ciudat, dar buna-credinţă şi interesul public pot pune la adăpost de răspundere un jurnalist care a scris un neadevăr, cu condiţia ca ele să fie de necontestat. Dau un exemplu: am apărat un jurnalist care scrisese despre un presupus trafic de droguri. Traficantul ar fi fost un cetăţean britanic de etnie turcă, folosea ca acoperire o fundaţie care se ocupa cu salvarea şi plasamentul cîinilor comunitari, locuia într-o zonă rezidenţială, în apropierea unui înalt personaj guvernamental etc. La proces, cetăţeanul de etnie turcă s-a dovedit a fi englez nativ, locuind departe de zona rezidenţială indicată, iar fundaţia – o banală organizaţie care se ocupa cu adopţia cîinilor comunitari în străinătate. Instanţa a considerat însă că interesul public prevalează şi că discuţia despre traficul de droguri trebuie să poată fi adusă în dezbatere publică fără inhibiţii. Desigur, este o situaţie de excepţie, care are în vedere faptul că o sancţionare a jurnalistului, în context, ar avea ca rezultat ceea ce englezii numesc potential chilling effect, un potenţial efect inhibitoriu nerecomandabil într-o societate democratică. Pe de altă parte, comunicînd excesiv în mediul virtual, se pare că nu mai avem realitatea la îndemînă, astfel încît conceptul de adevăr capătă înţelesuri cel puţin curioase. Nu ne mai raportăm la fapte, ci la afirmaţiile interlocutorului. Ceea ce contează ca adevăr este afirmaţia necontestată, replica plauzibilă. O lume în care adevărul este din ce în ce mai puţin validat de fapte şi din ce în ce mai mult confirmat de interlocutori. Aş putea spune că genul acesta de adevăr poate fi în egală măsură o minciună plasată într-un context plauzibil. 
 
„A cam dispărut categoria analiştilor, avem doar furnizori de opinii“ 
 
Fapte sau judecăţi de valoare? 
 
Trebuie să deosebim între fapte şi judecăţi de valoare. Toate codurile deontologice obligă jurnalistul la relatarea obiectivă a faptelor, cu prezentarea poziţiilor tuturor părţilor implicate. Cînd vine vorba de judecăţi de valoare, însă, subiectivitatea devine fertilă – este, cum spunea un poet, canalul care duce la cele mai fecunde neînţelegeri. Nu e un secret faptul că unanimitatea trezeşte amintiri neplăcute, din vremea adevărurilor de partid. Cînd toată lumea e de acord cu toată lumea, adevărul devine o fundătură plicticoasă, nefrecventabilă. Din păcate, în România a cam dispărut categoria analiştilor, avem doar furnizori de opinii. 
 
Judecăţile de valoare sînt cele care interesează, în ultimă instanţă. Aprecierea lor din perspectiva dreptului la liberă exprimare este, juridic vorbind, deosebit de generoasă. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat în nenumărate decizii asupra faptului că în ceea ce priveşte judecăţile de valoare, limitele libertăţii de exprimare sînt mult mai largi. Judecăţile de valoare, opiniile pot, în concepţia Curţii, să „ofenseze, şocheze sau deranjeze“ (Thoma vs Luxemburg). 
 
Cu toate acestea, observaţi că instanţa vorbeşte totuşi de „limite“. Insist asupra acestui fapt pentru că am auzit recent voci care le contestă existenţa. A fost pentru mine o surpriză să văd judecătorii Curţii Europene a Drepturilor Omului într-o fotografie colectivă, pe treptele instituţiei, cu cîte un fluturaş pe care stătea scris „Je suis Charlie“. Rămîn la convingerea că, în virtutea statutului său de putere judecătorească ce implică imparţialitate şi obiectivitate, Curtea Europeană a Drepturilor Omului trebuia totuşi să evite un asemenea gest public. Nu vreau să atribui acestui gest decît o singură semnificaţie: aceea a condamnării actului uciderii brutale a jurnaliştilor. Dacă vorbim însă de libertatea de expresie, în opinia mea, judecătorii au mers puţin cam departe.  
 
„Am reuşit performanţa de a avea un Parlament în care  de multe ori se votează fără să pricepi de ce ridici mîna“ 
 
Legea Big Brother va fi votată în Parlament? Cu ce implicaţii? 
 
Noi, românii, am ajuns să percepem statul ca pe un fenomen al naturii, şi nu ca pe unul social. Ne raportăm la actele lui cu resemnarea cu care acceptăm ploile catastrofale, inundaţiile sau cutremurele de pămînt. Conştiinţa faptului că statul este o alcătuire ce depinde de noi şi care poate fi chestionată în privinţa tuturor actelor de gestiune asupra noastră ca cetăţeni, este indicatorul democraţiei. Jurnalistul are aici o responsabilitate uriaşă în conştientizarea publicului. De aceea, discuţiile asupra Legii Big Brother trebuie să umple spaţiul public, să fie atît de prezente, încît, la votarea ei în Parlament, neliniştea publică să se regăsească în dezbateri. Din păcate, am reuşit performanţa de a avea un Parlament în care de multe ori se votează fără să pricepi de ce ridici mîna.
 
„După 11 septembrie 2001 trăim cu realitatea la tîmplă“ 
 
Pînă unde merge protecţia surselor? 
 
Nu cred că ar trebui să existe o limitare a acestui drept pentru un jurnalist de bună-credinţă care chestionează fapte de interes public major. După 11 septembrie 2001, trebuie însă să recunosc că perspectiva s-a schimbat. În mod special, instanţele americane au pronunţat o serie de decizii prin care dreptul jurnaliştilor de a-şi proteja sursele a fost serios limitat (mergîndu-se practic pînă la anihilarea lui). Protejarea identităţii sursei este esenţială pentru un jurnalist care vrea să aibă acces la informaţii sensibile, de regulă din zona puterii. Prin urmare, acest drept nu poate fi privit doar ca un privilegiu acordat jurnalistului, aşa cum este definit în practica instanţelor americane, care, în opinia mea, încearcă să escamoteze printr-un eufemism natura juridică a acestuia. Consiliul Europei, în Recomandarea nr. R (2000) 7, precizează că protecţia surselor reprezintă un „drept al jurnaliştilor“, iar Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că „protecţia surselor jurnalistice este una dintre pietrele de temelie ale libertăţii presei.“ (Goodwin vs Regatul Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord)
 
Din păcate, după 11 septembrie 2001, trăim cu realitatea la tîmplă. 
 
„Un secret numit opinie“ 
 
Dar secretele de stat? 
 
Am să vă răspund cu o replică devenită celebră, aparţinînd lui Francisco Tatad, fost ministru al informaţiilor în Filipine: „Guvernul este îndreptăţit să aibă secretele sale, dar dacă jurnalistul este mai bun în a descoperi informaţii decît este guvernul în a le ascunde, atunci cu atît mai rău pentru guvern.“ 
 
Odată intrată în spaţiul public, informaţia secretă îşi pierde raţiunea protecţiei juridice, astfel încît sancţionarea jurnalistului devine lipsită de interes şi, prin urmare, represiunea îşi pierde caracterul de sancţiune „necesară într-o societate democratică“. (Sunday Times vs Regatul Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord). 
 
Spre deosebire de instanţele europene, care sînt mai rezervate, instanţele americane au condamnat jurnalişti pentru publicarea în presă a unor informaţii clasificate. 
 
În România, textele de lege definesc în mod echivoc secretele de stat. Echivocul în definiţii devine, la nevoie, o armă redutabilă. Riscăm să devenim beneficiari ai unei prese de tip comunist, în care informaţia era anihilată printr-o tehnică hazlie. Mi-aduc aminte că la o vînătoare organizată de cîţiva prim-secretari, unul împuşcă, din greşeală, un coleg de breaslă. A doua zi, Scînteia relata întîmplarea: „Au fost analizate unele abateri săvîrşite de unii tovarăşi şi s-au evidenţiat unele aspecte de indisciplină în partid.“ În condiţiile unor formulări generoase în echivoc, putem uşor ajunge şi la „secretul“ numit opinie. 
 
„Arhitectura interdicţiilor“ 
 
Corectitudinea politică? 
 
Absolutizarea unei formulări ca reprezentînd singura variantă corectă este ea însăşi echivalentul unei agresiuni de esenţă antidemocratică. Îmi aduc aminte că la una dintre celebrele conferinţe de partid, Nicolae Ceauşescu afirmase că este incorect politic să vorbim despre proprietatea statului, cînd, de fapt, ea este „proprietatea socialistă a întregului popor“. A doua zi, la toate cursurile de Drept au fost făcute modificările de rigoare. 
 
Într-un excepţional roman al lui Stefan Heym – Relatare despre regele David, o comisie de istorici, constituită de rege în vederea relatării „obiective“ a faptelor de arme ale acestuia, îşi intitulează lucrarea într-o manieră plină de semnificaţii pentru ceea ce arătam mai sus: „relatare despre uimitoarele fapte de arme, (…) singura care reprezintă adevărul, istoriceşte exactă şi oficial recunoscută (…)“. Prin urmare, adevărul „istoriceşte exact“ există doar în măsura recunoaşterii oficiale. 
 
Excesiva preocupare pentru formă ca şi absolutizarea ei fac ca exprimarea odată îngrădită, opţiunile de fond să devină greu accesibile. Corectitudinea politică inventează o arhitectură a interdicţiilor, în care bogăţia de limbaj se vrea înlocuită cu o sacoşă de cuvinte la purtător.  
 
Doru Costea este avocat, membru în baroul Bucureşti, membru al International Media Lawyers Association. 
 
a consemnat Cristina LIBERIS