Europa se îndreaptă somnolent spre pierzanie; popoarele Europei trebuie să se trezească înainte să fie prea tîrziu. Dacă nu o fac, Uniunea Europeană o va lua pe aceeași cale ca Uniunea Sovietică în 1991. Nici liderii noștri și nici cetățenii de rînd nu par să înțeleagă că trăim un moment revoluționar, cu posibilități de evoluție foarte vaste, și că rezultatul final este, de aceea, extrem de imprevizibil.

Cei mai mulți dintre noi își închipuie că viitorul va semăna, mai mult sau mai puțin, cu prezentul, ceea ce însă nu e garantat. Am trăit o viață lungă și bogată în evenimente, și pot să spun că am fost martorul mai multor perioade pe care le-aș numi „de dezechilibru radical“. Astăzi trăim o asemenea perioadă.

Următorul punct de cotitură vor fi alegerile parlamentare europene din mai 2019. Din păcate, forțele anti-europene vor avea un avantaj competitiv la urne. Și asta din mai multe motive, printre care: un sistem de partide depășit, care predomină în cele mai multe țări europene, imposibilitatea practică de a schimba un tratat și lipsa instrumentelor legale de disciplinare a statelor membre care încalcă principiile fondatoare ale Uniunii Europene. UE poate impune țărilor candidate acquis-ul comunitar (corpul de legi al UE), dar nu dispune de o capacitate suficientă pentru a impune statelor membre respectarea acestuia.

Sistemul învechit de partide politice îi blochează pe cei care vor să păstreze valorile pe care s-a clădit Uniunea, dar îi ajută pe cei care vor să le înlocuiască cu ceva radical diferit. Asta e valabil pentru fiecare țară în parte și cu atît mai mult pentru alianțele trans-europene.

Sistemul de partide al fiecărui stat în parte reflectă diviziunile care erau importante în secolele XIX și XX, precum conflictul dintre capital și muncă. Divizarea care ne afectează astăzi este însă aceea dintre forțele pro-europene și cele anti-europene.

Țara cea mai însemnată din UE este Germania, iar alianța politică predominantă în Germania – cea dintre Uniunea Creștin Democrată (CDU) și Uniunea Creștin Socială (CSU) din Bavaria – a devenit instabilă. Alianța a funcționat atîta vreme cît în Bavaria nu a existat nici un partid semnificativ la dreapta CSU. Ceea ce s-a schimbat, odată cu ascensiunea formațiunii extremiste Alternativa pentru Germania (AfD). La alegerile din septembrie 2018, cota CSU a fost cea mai scăzută din ultimii șaizeci de ani, iar AfD a intrat pentru prima oară în Parlamentul Bavariei.

Ascensiunea AfD a anulat rațiunea de a fi a alianței CDU-CSU. Dar această alianță nu poate fi dizolvată fără a declanșa noi alegeri pe care însă nici Germania, nici Europa nu și le pot permite. În momentul de față, actuala coaliție de guvernare nu mai poate fi la fel de răspicat pro-europeană ca înaintea amenințării AfD din flancul ei drept.

Situația nu este însă cîtuși de puțin disperată. Ecologiștii germani au devenit singurul partid integral pro-european al țării și continuă să crească în sondaje, în vreme ce AfD pare să-și fi atins punctul de maxim (mai puțin în fosta Germanie de Est). În prezent, alegătorii CDU/CSU sînt reprezentați de un partid al cărui devotament față de valorile europene este ambivalent.

Și în Anglia, o structură demodată a partidelor politice împiedică voința populară să-și găsească expresia adecvată. Atît laburiștii, cît și conservatorii sînt divizați intern, dar liderii lor, Jeremy Corbyn și Theresa May, au acceptat să colaboreze pentru a duce Brexit, cu obstinație, pînă la capăt. Situația este atît de complicată, încît cei mai mulți britanici vor, pur și simplu, să depășească momentul, chiar dacă Brexit va rămîne, decenii de-a rîndul, un eveniment determinant pentru țară.

Dar înțelegerea tacită dintre Corbyn și May a provocat nemulțumiri în ambele partide, care, în cazul laburiștilor, au dus aproape la rebeliune. A doua zi după ce Corbyn și May s-au întîlnit, May a anunțat un program de ajutorare a circumscripțiilor laburiste sărace, pro-Brexit din nordul Angliei. Iar Corbyn este acuzat că a trădat promisiunea, făcută la conferința partidului laburist din septembrie 2018, de a susține un al doilea referendum Brexit, în cazul în care organizarea de noi alegeri nu este posibilă.

De asemenea, publicul începe să realizeze consecințele dezastruoase ale Brexit. Respingerea, pe 14 februarie, a acordului propus de May ar putea provoca o creștere bruscă a numărului celor își doresc un referendum sau, mai mult chiar, revocarea notificării de părăsire a UE din articolul 50 al Marii Britanii.

Și Italia se află într-un impas similar. UE a făcut o greșeală fatală în 2017, cînd a impus cu strictețe Acordul de la Dublin, care împovărează inechitabil țări ca Italia, care sînt, pentru imigranți, porți de intrare în spațiul UE. Ceea ce a proiectat, în 2018, electoratul italian – altfel, predominant pro-european și pro-imigrație – în brațele partidelor anti-europene Liga Nordului și Mișcarea Cinci Stele. Partidul Democratic, dominant pînă atunci, e acum în derivă. Ca urmare, un segment semnificativ al electoratului care a rămas pro-european nu are cui să ofere voturile. Cu toate acestea, în momentul de față există o inițiativă de a organiza o listă reunită a grupărilor pro-europene. O reorganizare similară a sistemelor de partide are loc și în Franța, Polonia, Suedia și, poate, și în alte părți.

În cazul alianțelor trans-europene, situația este chiar mai dezastruoasă. Dacă partidele naționale au rădăcini istorice, alianțele trans-europene sînt dirijate exclusiv de interesele personale ale șefilor de partid. Partidul Popular European (EPP) este cel mai mare răufăcător. EPP este lipsit de orice principii, după cum o arată disponibilitatea sa de accepta în continuare statutul de membru al partidului Fidesz al prim-ministrului maghiar Viktor Órban, pentru a-și menține majoritatea și controlul asupra alocării de posturi de vîrf în UE. Prin contrast, forțele anti-europene fac o impresie bună: ele au măcar principii, fie ele și odioase.

E greu de imaginat cum vor putea cîștiga partidele pro-europene alegerile din mai dacă nu vor pune interesele Europei mai presus de cele proprii. Încă se mai poate argumenta în favoarea menținerii UE, pentru a o putea reinventa de la zero. Dar asta necesită o schimbare de viziune a UE. Actuala conducere amintește de Politburo, care, la dezmembrarea Uniunii Sovietice, continua să emită ucazuri, de parcă acestea ar mai fi avut vreo relevanță.

Primul pas pentru a apăra Europa de dușmanii ei interni și externi este să realizăm amploarea amenințării pe care aceștia o reprezintă. Al doilea pas este deșteptarea unei majorități pro-europene ațipite și mobilizarea ei în vederea apărării valorilor pe care s-a clădit UE. Altfel, visul unei Europe unite ar putea deveni coșmarul secolului XXI. 

George Soros este preşedintele fundaţiilor Soros Fund Management şi Open Society. 

© Project Syndicate, 2019
www.project-syndicate.org

traducere de Matei PLEȘU