Știu ce o să spui, că iar am întrerupt rutina scrisului și am intrat într-una din stările mele cînd mă sigilez ca melcul în cochilie cu o ușă întărită de bale între mine și lume, dar, vezi și tu, deja nu mai e nimic special în asta dacă te uiți la ce se întîmplă în general pe afară. (Balele alea de melc cică ar conține proteoglicani care-s buni pe piele și mai ales la cearcăne; aș avea nevoie, ha-ha.)

În orice caz, uite că acum îți scriu iar. Știu că nu te-ai supărat și că răbdarea ta legendară e ca diamantul – sclipitoare, mult și degrabă îndurătoare. O să profit iar de ea, așa cum am făcut întotdeauna, iar tu nu o să te superi. Ce am făcut în ultima vreme? Aș fi tentat să spun că mai nimic, pentru că fizic, activ și social am fost un zero barat. Dar n-o să spun asta pentru că în capul meu s-au învîrtejit furtuni emoționale și tot soiul de amintiri, și mai cu seamă reintrerpretări de fapte vechi, așa cum găsești doar la însingurații absoluți (sau „însingurații absolut”? Expresia asta e pe același model cu „bolnavii cronic”? În fine, nu-mi mai bat capul acum). Am și citit, e drept, dar bănuiesc că nu pui asta în categoria evenimentelor demne de a fi amintite, deși, iar, dacă mă uit pe afară...

Nu mă întreba ce am citit pentru că va deveni probabil caraghios. Dar îți spun totuși, altminteri scrisoarea asta s-ar termina mult prea devreme. Să știi că m-am reîntors la niște pasaje din Murakami în 1Q84. Mă interesa brusc, nu-mi explic de ce, cum a fost introdusă fata aia misterioasă, Fuka-Eri, și de ce punea întrebări ca și cum ar fi comunicat o informație. Adică n-avea intonația interogativă a unei întrebări, ci linia plată urmată de un punct a unei afirmații: Cine a mai fost cu tine? / Cine a mai fost cu tine. Cam așa. Tot răsfoind prin carte ca să caut, m-am gîndit că ce tip straniu e și Murakami ăsta și că mi-a luat ceva timp să-l plac și chiar îl plac. Scenele de sex le scrie prost însă, mai bine le lăsa naibii și sugera ceva comun, o platitudine, gen o cădere lină de flori de cireș, că înțelegeam noi, ha-ha.

M-am băgat apoi adînc în eseurile lui Joan Didion, ca să le las brusc și să mă întorc la Susan Sontag și la Nora Ephron – ce linie formidabilă de femei asemenea și diferite – și m-am gîndit apoi cum ar fi fost dacă făceam studii feministe la una dintre celebrele Ivy Leagues. Să fi fost ca într-un film al lui Woody Allen în perioada lui bună, că acum, bietul, a devenit o pastișă a lui însuși. Bine, e bătrîn și are reverii proaste. Nu pentru că e bătrîn, în fine, înțelegi tu.

Am citit apoi o carte a unui englez despre bird-watching, mai vechea mea pasiune care intră în coliziune directă cu reticența de a ieși, dar cine a mai pomenit bird-watching de pe canapea? În orice caz, ideea ar fi că iubesc păsările de orice fel, că vederea lor mă face să zîmbesc, orice mi s-ar fi întîmplat, și că am zărit de la geam în ultimele luni o ciocănitoare, o mînă de pitpalaci și o codobatură (Motacilla Alba) al naibii de guralivă, cu cea mai aerodinamică coadă ever.

Sigur că am stat și pe net o grămadă, am terminat porția gratis lunară pe care ți-o dă New Yorker-ul, fir-ar al naibii, cînd ți-e lumea mai dragă îți apare mesajul ăla cu You’ve run out. Bașca, n-ai cum să-ți faci cont din România, am încercat în vreo două rînduri, shithole country ce sîntem, vorba lui Trump. Am citit ce ți-am scris pînă acum, iar impresia e îngrozitoare. Plutește aici un aer snob și nu cred că m-ar ajuta cu ceva să-ți zic că m-am amuzat o lungă perioadă cu un articol în care niște oameni erau comparați cu pisici. Asemănările erau izbitoare în atitudine și culoare, în expresiile fețelor. Din articolul ăla am ajuns în altceva, cu moda toamnă-iarnă 2021. 2021 deja! Mi s-a părut de două ori mai frivol, mai ales că, bună parte din anul ăsta nenorocit în care ne aflăm, multă lume nu a ieșit din pijamale. Și îmi dau seama că iar am evitat să-ți spun lucruri cu adevărat despre mine și despre ce mă mai frămîntă, dar, vezi tu, am încredere că o să citești iar printre rînduri, că o să te îngrijorezi și că o să mă suni. Sună-mă de regulă pe la șase, dar nu mai devreme, că sînt în metrou și nu aud. Promit să scriu, regulat.

            A

Selma Iusuf este jurnalistă, redactor‑șef la știri, radio Kiss FM și Magic FM.