Oamenii și horinca. Așadar, am ajuns în Maramureș pentru prima oară în plină pandemie, cu ceva emoții pentru că orice călătorie în aceste vremuri devine nesigură, ajungi să-ți fie teamă de orice intearcțiune cu oamenii, mai ales cu cei necunoscuți, și-ți uiți masca pe față chiar și în spații largi și deschise. Iar pe mine, dincolo de loc, case și porți tradiționale, mă interesau în primul rînd oamenii și apropierea de ei, nu distanțarea. În prima seară, în satul în care ne-am cazat la o pensiune de familie (de altfel, în Maramureș, cam toate sînt pensiuni de familie, asta e și farmecul, să te simți ca într-o familie), am făcut o incursiune pînă la unicul supermarket, mare și gol, care, fie vorba între noi, falimentase toate micile magazine sătești. Era un sat și fără crîșmă, ceea ce mie, care vin din sud, unde „țăranii” atîrnă pe la bufet sau în față la magazinul-mixt de la ora opt dimineața, mi s-a părut destul de straniu. Oamenii beau acasă, își beau băutura lor – ar fi o explicație, totuși e oare suficient? Cum rămîne cu socializarea? Mulți sînt plecați „afară”, așa cum ziceam în prima parte a poveștii mele, vilele cele noi stau goale. Cei mai în vîrstă socializează la biserică, duminica, de sărbători, sau își mai fac vizite „de lucru”, adică se ajută unii pe alții cu una-alta și mai trag cîte o dușcă în „deplasare”, îi servește gazda cu oarece. Horinca se bea oricînd, la orice oră e binevenită, la micul dejun, între mese, la cină. Însă horinca nu e băutură de stat cu orele și întins la povești, o dai pe gît (a se traduce: shot-uri pentru cei obișnuiți cu viața urbană), îți dă energie, ai chef să umbli și mai ales să muncești. Și adevărul e că în Maramureș, ca și în Ardeal, de altfel, se cam muncește. N-am văzut nici măcar babe pe la porți stînd degeaba, mereu se găsește cîte ceva de făcut pe lîngă casă, în grădină, la pădure sau la animale. În plus, se pare că funcționează și un soi de competiție în comunitate, ăla de ce are și eu n-am? E și un spirit de imitație, să-mi construiesc o casă mai mare decît a vecinului, însă mai nou și în sensul bun – poate folosesc mai mult lemn în construcție, așa cum era odată, poate îmi aduc și poarta tradițională înapoi, poate că îmi deschid și eu o pensiune. Gazda noastră, de pildă, avea, printre altele, o „sucărie” – o mică făbricuță unde merele se transformă în suc bio, că tot are el căutare. Ei bine, la „sucăria” asta, pentru că era sezon de mere, se muncea non-stop, de la ora șase dimineața veneau mușterii cu sacii cu mere, pînă seara tîrziu. Printre angajați era un puști de vreo 19 ani, l-am urmărit o vreme cum muncea – dacă era treabă de făcut, băiatul nu stătea nici o clipă, nici măcar ca să fumeze o țigară, căra, descărca, spăla merele, le dădea prin presă. M-am gîndit, ca o comparație, la lucrătorii comerciali din hipermarket-uri pe care îi vezi mereu la ușile din spate, trăgînd chiulul. Nu știu cu cît era plătit băiatul ăsta sau ce motivație avea, dar muncea sau cel puțin își asuma munca pe care o avea de făcut. Revenind la horincă – nu e o tradiție „multiseculară”, așa cum îmi imaginam. Cu nu foarte mult timp în urmă, în Maramureș nu existau livezi, oamenii beau rachiu de la magazin, uneori îndoit cu apă și cu un adaos de zahăr ars, un carcalete, inclusiv în timpul comunismului. Așadar, horinca e un brand al locului relativ recent. Știam ce mă așteaptă în Maramureș, știam că oamenii te îmbie inclusiv la prima oră a dimineții și că e greu să-i refuzi. „Avem horincă să ne spălăm cu ea pe cap!”, ne spune gazda noastră – de mere, de prună, cu miere, plus variantele ei mai soft „pentru femei”, afinată, vinșinată. Mi-am zis: o băutură de peste 50 de grade? Nu-i de mine! După vreo două zile, mi-am schimbat părerea. Horinca, băută cu cumpătare, căci nici nu poți bea prea multă oricum, îți dă o energie cu totul specială care face parte din energia locului, se combină perfect cu aerul, dar mai ales cu mîncarea. O aduci acasă și zace prin cămară, la București nu merge. În schimb, acolo, în Maramureș, e panaceu universal, bei horincă și nu te mai doare nimic, după cinci zile deja te simți ca la 20 de ani.

În supermarket-ul gol, la ora închiderii, erau doar o femeie cu broboadă la casă și un nea Ion care se sfădea cu ea: „Să știi că nu te mai primesc fără mască! Astea-s regulile...”, îi zicea femeia. „Cum adică? Mă știi de douăj’ de ani și tu acuma îmi zici să-mi pun mască?”, s-a revoltat moșul. Oamenii nu înțeleg ce năpastă a venit pe capul lor din lumea asta „din afară”, se raportează doar la „țara” lor, la spațiul lor. Am luat de la market, just in case, cîteva doze cu bere și o sticlă cu vin. Sticla cu vin a rămas în frigiderul pensiunii, după cîteva seri cu horincă, afinată, pîine de mălai și pancove, nici nu ne-am mai amintit de ea.

Așa cum am uitat și de pandemie începînd cu a doua zi, cînd am fost la cules de mere în livada domnului Andreica. Dimineața, atunci cînd iarba și merele încă erau pline de rouă. Meri mici și plin de roade, doar să întinzi mînă să le iei și să le arunci în coșuri, exerciții fizice ușoare – astea-s de mîncat, astea-s pentru suc. Cîteva ore bune. Nu doar că uiți de pandemie, dar uiți și de tine, capul se golește de gînduri, dispare orice urmă de anxietate. Domnul Andreica nu are doar livada și „sucăria”, are și albine și mută stupii din loc în loc, are și pensiunea pe care și-a făcut-o cu fonduri europene și pe care a inaugurat-o exact anul acesta, în ghinionistul an 2020, se întreabă dacă îi va mai veni vreun turist de Crăciun sau de Anul Nou. Are și o pasiune – filmează și face fotografii, a învățat singur, e un soi de cineclubist, dacă vreți. Ne-a arătat filmele lui etnografice, sînt pe YouTube. Regizate, filmate și montate de el, filmări decente, cu o atenție asupra detaliului, jos pălăria! Tradiția asta, a „cineclubului”, s-a pierdut prin alte părți ale țării, oamenii care din pură pasiune își fac rost de „aparate” și filmează lumea lor, a satelor lor. Sînt autentice, au valoare de document. Soția domnului Andreica, Voichița e cîntăreață de muzică populară, a debutat pe timpuri la „Cîntarea României” pentru că așa era atunci. Cîntă cîntece vechi din Maramureș. E o altă misiune de recuperare, pentru că sînt cîntece care se pierd dacă cineva nu le duce mai departe. Pentru mine sau pentru tine din lumea urbană, care nu ascultăm muzică populară, acest fapt poate să nu aibă nici o însemnătate, însă pentru oamenii de acolo, pentru nunțile și petrecerile lor, Voichița e o personalitate mai importantă decît J.K. Rowling, să zicem, sau decît Angelina Jolie, de care care nu au auzit niciodată. E vedeta lor. În același timp, Voichița e învățătoare la școala din sat (din fericire, încă „pe viu”, nu online) și gătește excepțional. Și mai mult decît toate, e o femeie caldă, apropiată, care îmi arată cu drag și cu dor poze cu copiii ei, pe telefon – fata e plecată la Cluj, băiatul e în Anglia. Oare cînd au timp oamenii ăștia să facă atîtea lucruri cînd noi, ceilalți, abia dacă reușim cu greu, mai ales acum, să ne umplem orele unei zile ca să nu se scufundăm în plictis?

Pe gazdele noastre nu știu dacă le voi mai întîlni vreodată. Nu cred că modul ăsta de a interacționa cu noi, niște „turiști” din București sau de oriunde din altă parte a fost unul de complezență. Sau, dacă da, ar fi avut nevoie de ani întregi de școală de management sau de turism pentru ca zîmbetul artificial să pară unul real. Încă mai am în frigider o rămășiță de Maramureș – o dulceață de prune cu nucă făcută de Voichița. O păstrez pentru niște clătite.

Deplasarea în Maramureș face parte dintr-o documentare pentru o carte de bandă desenată, a treia din seria „Dincolo de orizont”, susținută prin proiectul UNISECO, implementat în țara noastră de către WWF-România, prin programul Horizon2020 al Uniunii Europene (uniseco-project.eu).