De cîteva zile în Franța s-a încins o dispută lingvistic-ideologică pornind de la un cuvînt de trei litere pe care renumitul dicționar Le Robert a decis să-l includă în versiunea online. Cuvîntul în cauză, „iel”, un pronume așa-numit „incluziv”, o simbioză între pronumele „il” și „elle”, folosit pentru persoanele care nu vor să fie definite nici de genul masculin, nici de cel feminin, a generat discuții aprinse, atît în societate, cît și în sfera politică.

„Le Petit Robert, un dicționar despre care se credea că este o referință, tocmai a integrat cuvintele «iel, ielle, iels, ielles» pe site-ul său. Autorii săi sînt așadar activiștii unei cauze care nu are nimic de-a face cu limba franceză: woke-ism. Am atenționat deja Academia Franceză” – a reacționat dur, pe contul său de Twitter, François Jolivet, politician și deputat din partea partidului La République En Marche.

„În mod evident, susțin protestul lui François Jolivet împotriva Le Petit Robert. Scrierea incluzivă nu este viitorul limbii franceze” – a declarat la scurt timp și Jean-Michel Blanquer, ministrul Educației Naționale, un susținător înfocat al orelor de latină și greacă în școli – un demers pentru a stopa cultura woke. Întrebat, ulterior, dacă această decizie nu seamănă, de pildă, cu decizia de a adăuga genul feminin unor substantive care desemnau profesii masculine, ministrul a declarat că nu este deloc vorba de același lucru și, în plus, „nu trebuie să bulversăm limba franceză care și așa este îndeajuns de complexă ca s-o mai complicăm cu o inventivitate excesivă ”. Ministrul a fost susținut  și de Brigitte Macron, printr-o remarcă concisă: „Limba franceză este o limbă frumoasă. Avem două pronume, să le lăsăm așa!”.

De cealaltă parte, a ieșit la rampă și Charles Bimbenet, directorul general Le Robert, justificînd decizia printr-un comunicat de presă publicat pe site-ul dicționarului. „În urma adăugării cuvîntului «iel» (...), o dezbatere plină de viață alimentează rețelele sociale, dezbatere care a fost preluată și de unele mass-media, dar și de personalități politice. În ultimele luni, documentariștii Le Robert au observat o utilizare din ce în ce mai frecventă a acestui cuvînt (...) prin analiza statistică a unor corpusuri mari de texte, extrase din diverse surse. Acest «ceas» constant e cel care ne permite să reperăm apariția de noi cuvinte, fraze, semnificații etc. Cuvîntul «iel» a fost discutat încă la începutul lunii octombrie în comitetul nostru de redacție, în cadrul căruia s-a decis includerea sa în dicționar.”

Interesant este că, deși directorul Le Robert susține că documentariștii au observat o utilizare „din ce în ce mai frecventă”, definiția din dicționar a pronumelui iel este însoțită de remarca „folosit rar”.

Un alt argument invocat de Bimbenet, de data aceasta mai valabil, este că sensul acestui pronume nu reiese din simpla sa citire. „În jargonul lexicografilor se spune despre asemenea cuvinte că nu sînt «transparente» – așa că ni s-a părut util să precizăm sensul acestuia și pentru cei care îl întîlnesc și care vor fie să-l folosească, fie să-l respingă. Trebuie amintit că Le Robert, ca toate dicționarele, include multe cuvinte care transmit idei, prezente sau trecute, despre tendințele societale etc. (...), misiunea sa fiind să observe și să raporteze evoluția unei limbi franceze diverse și în continuă schimbare.”

În dispută a intervenit și fostul ministru al Educației Luc Ferry, care a comentat, la postul TV LCI, conceptul de literatură incluzivă: „De ce sînt atît de ostil literaturii incluzive? Pentru că în spatele acesteia e o întreagă filosofie care vine din SUA, vorbim despre woke-ism, un curent care vrea, de fapt, să epureze toată literatura clasică. Vorbim despre Balzac, Montaigne, Stendhal – toți aceștia, care în opinia adepților culturii woke, dacă n-au scris incluziv înseamnă că sînt niște ticăloși, drept care trebuie înlăturați, iar copiii vor învăța că Stendhal, de exemplu, a fost un nemernic sexist.

Revenind la iel, nu sînt contra neologismelor, după cum vedeți și eu folosesc cuvinte precum woke-ism. Dar mă deranjează acceptarea unor cuvinte folosite greșit. De exemplu, făcînd o paranteză, nu spunem «un speciu», ci «o specie». Nu spunem «ne sîntem înțeleși», ci «ne-am înțeles». Dacă un grup de persoane vorbește greșit gramatical, nu înseamnă că trebuie să transformăm greșeala în normă. Bineînțeles, pronumele iel nu poate fi considerat o greșeală, dar poate fi considerat o invenție pură. Nu vorbim despre o derivare care să confere egalitate socială. Căci această egalitate în limba franceză este prezentă – spunem profesoară, avocată, doctoriță. Dar în spatele acestor derivări există concepte lingvistice, nu toane, nu o joacă pur lingvistică”.

Este, așadar, „iel” o toană ideologică? Vorbind despre disputa iscată, Marie-Hélène Drivaut, lingvist și editor la Le Robert, a declarat că această dezbatere aprinsă era de așteptat. „Cînd atingem limbajul curent, toată lumea se îngrijorează, mai ales cînd subiectul este «războiul genurilor». Aici intrăm pe tărîmul fantasmelor – am auzit oameni care cred că, de acum, pronumele iel le va înlocui pe il și elle –, dar liniștiți-vă, nu e vorba despre așa ceva. Alții se întreabă dacă, de acum, copiii vor trebui să învețe formele noului pronume la școală – din nou, nu este vorba despre asta. Fantasmele astea nu fac decît să capete proporții delirante. Noi doar am observat apariția acestui cuvînt, iar orice lexicolog care se respectă înțelege că un cuvînt nou reprezintă o nevoie nouă – care poate fi ridicolă, inutilă sau întemeiată și legitimă. Oricum ar fi, vorbim despre o nevoie care se concretizează în cuvinte. Dacă există indivizi care nu vor să fie etichetați drept el sau ea, aceștia au ales această variantă – care chiar dacă ridică probleme lexicale, această variantă există deja în limba vorbită. Să nu uităm că Le Robert a fost mereu un dicționar avangardist – de altfel, am fost primii care au inclus cuvîntul homofobie. Nu știu de ce francezii se tem atît de tare de această decizie – dacă am fi fost în Canada, cred că n-am fi avut nici o problemă.”

Pe de o parte, într-adevăr, teoretic, un dicționar este un instrument de cercetare, nu unul normativ. Însă, practic, normele sînt căutate în dicționar, iar concluzia doamnei Drivaut – în Canada n-ar fi fost atîtea discuții – ridică un alt mare semn de întrebare: chiar este Canada un bun exemplu de dat?

Să nu uităm că în Canada există multe exemple ale radicalizării corectitudinii politice via cultura woke și să nu uităm că dezbaterile aprinse legate de pronumele iel, care au atins și sfera politică din Franța, pornesc de fapt de la asocierea cuvîntului cu această mișcare.

Însă ce este cultura woke și de ce ea încinge atît de mult spiritele?

Etimologic, denumirea culturii „woke” vine dintr-un cuvînt din argoul afro-american din secolul al XIX-lea, derivat din verbul „to wake” – a trezi. Inițial, desemna o mișcare menită să atragă atenția asupra mentalităților rasiste și a discriminării. Astăzi, însă, este descris mai degrabă ca o ideologie cu iz totalitarist care stă la baza „culturii anulării” și care are ca scop cenzura – în numele acestei culturi, opere de artă au fost vandalizate, cuvinte care păreau că nu dau bine au fost interzise, iar asupra persoanelor suspectate că nu se aliniază noii conduite morale s-au lansat campanii de linșaj mediatic.

„Lucrările lui Shakespeare sînt pline de idei problematice, învechite, cu multă misoginie, rasism, homofobie, antisemitism. Ceea ce ridică întrebarea: mai e Shakespeare valoros sau mai relevant decît o mulțime de alți autori care au scris cu măiestrie despre angoasă, dragoste, istorie, comedie și umanitate în ultimii 400 de ani?” – se întreabă, de exemplu, Amanda MacGregor, bibliotecară, librar și jurnalistă independentă din Minnesota într-o lucrare publicată în ianuarie 2021 pe site-ul School Library Journal.

„To Teach or Not To Teach: Is Shakespeare Still Relevant to Today’s Students?” conține și o anchetă printre mai mulți profesori din Statele Unite, concluzia fiind că foarte mulți dintre aceștia sînt în gardă – ori refuză să mai predea operele Bardului, ori le contextualizează pînă la distrugerea esenței –, Romeo și Julieta este predat prin prisma „dezvoltării creierului adolescenților cu o parte a analizei masculinității toxice”, iar Hamlet ca un soi de intro pentru tratarea traumelor psihologice, una dintre profesoarele chestionate declarînd că aduce chiar specialiști care să-i învețe pe copii, apropo de Hamlet, „ce să faci cu durerea și modalități de a nu te lăsa copleșit atunci cînd te confrunți cu situații stresante”.

Bineînțeles, Shakespeare nu este singurul autor luat în vizor de adepții woke – însă, în această vrie a epurărilor culturale, rămîne o întrebare, cred, legitimă: în afara activităților cu iz inchizitorial, care sînt de fapt adevăratele acte culturale ale acestei mișcări care se dorește a fi atît de culturală?