„Cînd stai pe cameră, Paștele nu mai are nici un haz”
Aici, toţi se străduie să nu se gîndească la nimic. Aşteaptă cu răbdare să treacă timpul şi evită momentele de singurătate. Cel mai mare duşman al lor este plictiseala, care în perioada asta poate deveni de neîndurat. Joacă cîteva partide de rummy, şah sau table şi primesc ouă roşii la micul dejun. Asta au însemnat Sărbătorile de Paşti pentru cei 76 de deţinuţi de la Penitenciarul din Chilia Veche, judeţul Tulcea.
„E greu că acuma, de Paşti, nu ai şi tu un şpriţ, o bere, o muzică, o distracţie, tot gardianul şi gratia o vezi“, îmi spune bărbatul musculos şi mic de statură din faţa mea, cu o fizionomie tăioasă şi rîs şmecheresc. Vasile Nazarie este condamnat la nouă ani de închisoare pentru viol şi îşi ispăşeşte ultimul an de pedeapsă la Penitenciarul din Chilia Veche. Satul a fost înainte de Revoluţie una dintre cele mai dezvoltate localităţi din Delta Dunării, dar astăzi este doar o aşezare izolată: vaporul face din Tulcea trei, patru ore, iar pe uscat nu se poate ajunge decît cu tractorul sau cu o maşină de teren, pe un drum de pămînt, după ce treci Dunărea cu bacul. În sat au rămas mai mult familii de bătrîni, haholi (ucraineni) şi lipoveni, iar cîteva case tradiţionale, cu acoperişuri de stuf şi tîmplărie albastră, se descompun părăsite pe marginea uliţei.
Penitenciarul se află la marginea satului, într-un peisaj industrial în plin proces de deteriorare. Aici fusese construit în anii ’80 un abator imens, despre care se spune că urma să adăpostească 40.000 de porci. Nu se mai văd decît ruinele, structurile masive de beton şi stîlpii de susţinere, populaţi de turmele de oi care pasc printre ele.
Dimineaţa, clădirea închisorii este aproape goală. Deţinuţii sînt plecaţi la muncă, la cîmp sau prin împrejurimile penitenciarului – închisoarea are 130 de hectare de teren, turme de oi şi vite. Mulţi deţinuţi din ţară fac cereri de transfer pentru a putea veni la Chilia Veche să muncească. Dacă lucrează în perioada detenţiei, primesc „zile cîştig“ şi se pot elibera mai repede. Însă cel mai mare avantaj este că atunci cînd lucrează, deţinuţii pot sta „afară“, într-un spaţiu mare, în care se simt aproape liberi, iar timpul trece repede.
Izolarea
Vasile Nazarie stă într-o cameră de 20 de persoane, majoritatea cu pedepse foarte mari. Încăperea este pestriţă, decorată cu bucăţi discordante de mobilă – mese şi scaune mai mari, mai mici, din lemn sau plastic – adusă de acasă sau rămasă moştenire de la alţi deţinuţi. Paturile metalice, suprapuse, adăpostesc universul fiecăruia: sub sau lîngă paturi se pot vedea cutiile din carton în care îşi ţin savoniere, farfurii, lame de ras, conserve, hîrtie igienică. La amiază, deţinuţii se întorc în camere rupţi de oboseală. Este ultima zi din săptămînă în care lucrează – mîine e Învierea. Sărbătorile nu sînt însă aşteptate cu prea mare entuziasm de deţinuţi: perioadele acestea îi fac să se gîndească la situaţia lor, la familie, iar lipsa libertăţii devine mai greu de îndurat. „O să ne pregătim şi noi cum om putea pentru Paşti“, spune Dumitru Brînză, închis de 13 ani pentru omor. „Măcar să avem pe masă o bucată de carne, un ou, o prăjitură. Ne-au spus că ne fac masă festivă şi ne dau un ou şi o gogoaşă, două, cum are făină de la Tulcea.“ Este unul dintre puţinii deţinuţi credincioşi din Chilia Veche, aşa că el se ocupă de curăţenie la capelă; în noaptea Învierii, preotul din sat va ţine aici o slujbă.
Pentru că e dificil de ajuns la Chilia Veche, deţinuţii sînt vizitaţi foarte rar. Dumitru nu o mai văzuse pe bunica lui din 1999 şi cînd, la insistenţele lui, cei din familie au adus-o la vizită, a început să plîngă: dacă ar fi întîlnit-o pe stradă, nu ar fi recunoscut-o. Un alt deţinut ne-a rugat să îi printăm o fotografie cu el pe care s-o trimită mamei lui – nu s-au mai văzut de şase ani şi nu mai ştie cum arată fiul ei. „Acum, înainte de Paşti, te podidesc gîndurile“, mărturiseşte Dumitru. „Mi-am pierdut mama cînd eram la închisoare. Ştiam că e bolnavă, că în ultimul an a tras numai cu medicamente, dar mă gîndeam că apuc să ajung acasă şi să mai stau cîteva săptămîni cu ea. N-a fost să fie.“ Ciprian Nuţu are un băiat de şapte luni pe care nu l-a văzut niciodată pînă acum. Ciprian nu seamănă cu ceilalţi deţinuţi; este blond, are un ten curat şi pare un puşti de liceu. A fost însă prins de Interpol în Italia, extrădat în România şi condamnat la patru ani de închisoare pentru furt calificat. Astăzi împlineşte 23 de ani. „E amărăciune mare în sufletul meu că nu pot fi cu familia de Paşti, ei îs în Italia, io-s aicea, doar la telefon ce ne mai auzim“, îmi spune. „Nu ştiu ce-om face, cum ne-om întîlni.“
Învierea
Penitenciarul nu este foarte mare, are doar cîteva încăperi care adăpostesc cei 76 de condamnaţi. Uşile grele, coridoarele lungi şi reci lasă mai mult impresia de spital sau de fabrică socialistă. Nimic nu te duce cu gîndul la Sărbătorile de Paşti, doar un televizor antic, pe care rulează din cînd în cînd reclame cu băuturi răcoritoare şi coşuri cu ouă vopsite, îţi aduce aminte că astăzi e Învierea.
Sîmbăta, toţi deţinuţii ies la fotbal. Este o zi însorită, dar friguroasă, cu un vînt usturător. Despre vremea din Chilia Veche sătenii spun că aici vîntul bate doar de două ori pe an: şase luni din sud, şase din nord. În ciuda frigului, se fac echipele, se stabilesc regulile şi deţinuţii încep să joace. La scurt timp însă, izbucneşte cearta: cine stă în apărare, cine în atac, cine aleargă mai mult, cine mai puţin.
Fiecare deţinut îi tratează pe colegii lui cu condescendenţă, ca şi cum ceilalţi merită să se afle acolo, dar în cazul lui s-a produs o greşeală, el e o excepţie. „Tu nu intri la fotbal?“, îl întreabă unul dintre jucători pe un tînăr negricios de lîngă mine. Cineva de pe teren răspunde în locul lui: „Nu vrea, bă, să transpire, că pă urmă merge la discotecă!“. Fotbalul durează doar două ore, iar deţinuţii se retrag „să stea pă cameră“. Şi să aştepte să treacă şi ziua asta.
Biserica din Chilia Veche este cea mai înaltă construcţie din Delta Dunării – are aproape 50 de metri înălţime. Aici se strîng, la miezul nopţii, toate familiile din sat. În timpul slujbei, cîteva bătrîne cîntă în ruseşte, iar alta îşi aminteşte că fostul preot din sat „o mai lua şi el pe rusă uneori“. La trei dimineaţa, preotul iese din biserică „să sfinţească bucatele“: oamenii au pregătit coşuri cu mîncare pe care preotul le stropeşte cu apă sfinţită. În spatele lui, doi bărbaţi cară un coş imens, în care sătenii pun ouă şi cozonaci pentru deţinuţi. Localnicii spun că obiceiul de a oferi ouă roşii deţinuţilor în noaptea de Paşti există de cînd s-a construit biserica la ei în sat, în secolul al XIX-lea.
„Pentru ei e important să primească ceva din afara închisorii, să simtă că cineva se gîndeşte la ei de Paşti, mai ales că familiile îi vizitează atît de rar aici“, spune Iulian Axentiev, şeful secţiei Chilia, care aparţine de Penitenciarul Tulcea. Iulian încearcă să le facă viaţa mai uşoară deţinuţilor, să le pregătească o masă consistentă în zilele de sărbătoare şi să discute cu ei cît mai des. El l-a rugat pe preotul din sat să vină la penitenciar în noaptea de Înviere, pentru că, din cauza distanţei mari, preotul închisorii de la Tulcea nu poate veni de Paşti şi aici.
Cînd slujba se termină, la cinci dimineaţa, preotul porneşte spre penitenciar împreună cu Iulian Axentiev. Cîţiva deţinuţi aşteaptă deja pe coridor. „E esenţial ca ei să participe la slujba de Înviere“, spune preotul Cristian Justinian Tînjală. „E un exerciţiu de reintegrare pentru deţinuţi, un act de normalitate, care îi ajută să se simtă în rînd cu restul lumii.“ În spaţiul strîmt din capelă se înghesuie vreo 20 de deţinuţi, îmbrăcaţi în cele mai bune haine ale lor. Preotul ţine o scurtă slujbă, vorbeşte cu ei, ciocneşte ouă roşii şi, la plecare, le urează: „Să vă lumineze Dumnezeu calea spre locuri mai bune!“.
Deşi Vasile Nazarie a participat acum la slujba de Înviere, îmi mărturiseşte că dacă venea preotul închisorii de la Tulcea, rămînea în cameră să doarmă. „La mandatul trecut, chiar înainte să mă eliberez, am avut de Paşti un conflict cu preotul puşcăriei“, povesteşte Vasile. „Cum venea el cu lumînarea de jos pînă sus prin toate camerele, a ajuns şi la mine. Iar la puşcărie mai sînt şi travestiţi, cum le spunem noi. Şi io l-am întrebat în legea noastră, a hoţilor: «De jos şi pînă aicea cîţi ţi-au sărutat mîna?» «Păi mulţi!» «Păi atunci cum să ţi-o sărut io? Mergi de te spală!» Iar el mi-a făcut un raport de am primit amînare două luni. Şi atunci mi-am zis: «Nu te mai halesc neam!».“
„Pe cameră“
După micul dejun – la care au primit ouă roşii – deţinuţii rămîn în camere plictisiţi. „Asta e cel mai rău: să te plictiseşti“, îmi explică Vasile. „Pînă prin 2006 puteam să avem «afaceri prin ţară» şi aşa am trecut prin vreo şase penitenciare. Dădeai în judecată la mişto pe cineva dintr-un oraş şi tribunalul te muta la penitenciarul de acolo. Stăteai cîteva luni într-o puşcărie, pînă îi cunoşteai pe hoţi, pînă te integrai, trecea timpul.“
În ziua de Paşti, toţi deţinuţii încearcă „să-şi treacă timpul“. Unii dorm pînă tîrziu, alţii joacă table, rummy, şah sau se uită la TV. „Cînd stai «pe cameră», Paştele nu mai are nici un haz“, mărturiseşte Dumitru. „Am încercat să ascultăm şi noi o muzică, dar unul vrea manele, altul populară, altul muzică uşoară şi nu s-a putut. Astăzi e cea mai grea zi pentru toţi, că de luni încolo ne-om lua cu lucrul. Cel mai rău e să nu lucrezi. Anul trecut, cînd s-a oprit munca pe 20 noiembrie, parcă nu mai trecea secundele, orele, zilele, pînă-n martie, cînd am început să ieşim la cîmp.“
Dumitru mai are doar trei luni pînă la eliberare, dar asta nu e neapărat o consolare pentru el: a fost închis cînd avea 19 ani şi ultimii 13 ani i-a petrecut în închisoare. „Mi-e frică şi să mă gîndesc“, îmi spune. „Nu ştiu ce-oi face afară, sînt conştient că o să-mi trebuiască timp să mă acomodez, să le cîştig încrederea celor din jur, familiei, prietenilor.“ Dumitru începe să plîngă. E uluitor să vezi un bărbat masiv, condamnat pentru crimă, plîngînd cu sughiţuri în faţa ta. Te simţi brusc ca într-un roman de Dostoievski şi nu ştii dacă ar trebui să simţi compasiune sau să te gîndeşti că sistemul judiciar şi-a făcut datoria.
În structura mentală a deţinuţilor, crima pe care au comis-o este o chestiune abstractă: ei nu au ucis, violat sau furat, ci au comis „o faptă“. Iar Vasile, spre deosebire de Dumitru, e perfect împăcat cu „fapta“ sa. Unul dintre primele lucruri pe care le spune este că, deşi a violat o minoră împreună cu trei „tovarăşi“, el nu şi-a trădat prietenii şi din cauza asta a primit o pedeapsă mai mare. „Mă bucur că mi-am lăsat prietenii afară, că măcar ei şi-au făcut o viaţă, lucrează în străinătate, şi-au făcut vile.“ Vasile speră să se elibereze la anul. „Am trecut de la maxim la închis şi acum la semideschis. Mai am doar un pas, deschisul. Am muncit toată iarna, am avut comportament bun şi evidenţieri, aşa că n-au de ce mă ţine aici.“
Penitenciarul din Chilia Veche funcţionează în sistem deschis şi semideschis, aşa că mulţi dintre deţinuţi sînt la finalul pedepsei şi urmează să se elibereze în curînd. Vasile Bărcăcianu, care a făcut nouă ani de închisoare pentru tîlhărie şi omor, va fi eliberat anul viitor. Cînd va ieşi din închisoare, va avea 48 de ani. La fel ca Dumitru, se teme că nu va reuşi să se integreze. „Dacă te priveşte cineva pe stradă, ai impresia că eşti urmărit, deşi nu faci nimic. Te simţi în centrul atenţiei şi asta te stînjeneşte, oricît ai fi de tare.“ Iulian Axentiev, şeful penitenciarului, spune că, odată ce iese pe poarta închisorii, destinul fiecărui deţinut este un joc de noroc. „Totul depinde de cine-l sprijină, dacă are sau nu familia aproape. Altfel, trebuie să se descurce singur şi, de obicei, nu are unde să se angajeze.“
Luni, deţinuţii vor începe munca şi nu vor mai avea timp de gînduri. Fiecare va încerca să uite de el, „să-şi treacă“ cei doi, cinci sau zece ani de pedeapsă. După atîta timp, eliberarea pare ceva abstract, iar „afară“ este un univers greu de imaginat, aproape înfricoşător. Probabil că acesta e motivul pentru care, la eliberare, deţinuţii îi spun lui Iulian: „Şefu’, păstrează-mi patu’, că mă-ntorc!“.
Elena Stancu este jurnalistă.
Foto: Cosmin Bumbuţ
