Nu prea mă uit la reclamele pe care le promovează cu generozitate televiziunile. Atunci cînd apare momentul lor, fug pur și simplu pe un alt canal, evitîndu-le. Mi se par prost realizate. Sînt niște maimuțăreli ieftine din care tu trebuie să tragi concluzia că ar trebui să cumperi nu știu ce marfă despre care ai auzit sau nu, dar care se găsește din abundență, importată fiind, prin depozitele marilor comercianți cu amănuntul. Foarte multe asemenea reclame ne îndeamnă să cumpărăm tot felul de medicamente, care mai de care mai ciudate. Uneori, realizarea lor este atît neglijentă încît ofensează bunul-simț. De exemplu, există una în care, la un moment dat, actorul Alexandru Arșinel stă pe marginea unui lac și pescuiește în timp ce pe gură spune un text cum că vrea să trăiască mai mult. Pînă aici nimic special, toți pescarii ar dori să trăiască mai mult. Povestea este că peștele pe care îl ridică personajul nostru în undiță este deja mort. Probabil că murise de rîs cu mult timp înainte, în timp ce citea scenariul clipului publicitar respectiv. Adică pescarul pescuiește un pește mort! Sigur, îl mai agită el puțin acolo ca să pară viu, dar cine a văzut reacția unui pește tocmai prins în undiță își dă seama de penibilul situației. Concluzia este că nu întotdeauna putem fi mințiți și minimul bun-simț te face să zîmbești și să te întrebi cum a fost posibil așa ceva. Adică ce a fost în mintea celui care a agățat un pește mort în undița unui personaj de clip publicitar și pe cine a crezut că poate minți? Rezultatul este că lumea zîmbește acolo unde ar trebui să fie atentă, iar finalitățile sînt compromise.

Am început aceste rînduri despre bunul-simț în judecățile despre economie cu un exemplu despre bunul-simț la modul general. Există o măsură în toate, iar acolo unde granița dintre măsură și lipsa măsurii este încălcată, rezultatul este unul vizibil negativ. Sigur, așa cum spunea și Keynes, pentru a înțelege știința economică trebuie să ai înzestrări. Trebuie să fii din toate cîte ceva, să știi puțină istorie, puțină matematică și chiar psihologie individuală și socială. Dar nu despre asemenea înzestrări elevate dorim a scrie acum, ci despre faptul că, la nivel empiric, obișnuit, comun, economia este o știință a bunului-simț. Orice gospodină care conduce bugetul unei familii face analiză economică în fiecare zi. Ea știe ce bani are în familie și calculează în permanență toate plățile, astfel încît să se încadreze în nivelul veniturilor. Oamenii se adaptează natural acestui nivel, iar atunci cînd aduc resurse suplimentare din împrumuturi nu o fac în orice volum pentru că știu că la un moment dat banii respectivi trebuie returnați. Și apoi, bunul-simț comun ne spune că datoriile mari și permanente nu sînt un semn de stabilitate economică. A te împrumuta mult și pentru consum este cel mai clar semn de dezorganizare financiară individuală și familială. A nu fi dator este un mare privilegiu pentru un om sau pentru o familie, înseamnă relaxare în fața problemelor, practic o altă atitudine în fața vieții. Efortul de adaptare a dorințelor și viselor fiecăruia dintre noi la propriul nivel al veniturilor este unul permanent, care se produce, aș putea spune, ca un gest reflex. Mereu tăiem sau amînăm oftînd. Cînd ne asigurăm necesarul de viață, pornim de la nevoile de bază, de hrană, îmbrăcăminte și căldură, și încercăm să urcăm cît putem spre cele mai sofisticate: excursii, mașini scumpe. Gospodina știe că în tot ceea ce face nu se poate compara cu alte familii, pentru simplul motiv că nu știe mare lucru din ceea ce se întîmplă cu bugetul acelor familii. De aceea, banii sînt mereu chivernisiți și mereu economisiți atunci cînd familia își propune ceva important pentru viitor. Finanțele unei familii nu pot fi puse în pericol de cheltuieli inutile sau care nu pot fi suportate. Pierderea echilibrului financiar al familiei înseamnă pierderea echilibrului sufletesc. Acestea sînt lucruri de bun-simț în economie și sînt aplicate pe baza unei minime raționalități de către orice om.

În economie este ca în medicină, un bun economist trebuie să aibă calitatea de a fi un bun diagnostician. Un medic, atunci cînd prescrie un tratament, ar trebui să știe foarte multe lucruri despre bolnavul respectiv. De unde vine boala acestuia, ce obiceiuri au provocat-o, care este starea psihică a pacientului, care sînt împrejurările apariției bolii respective. Este ușor să recomanzi antibiotic la febră și este posibil s-o elimini, dar asta nu înseamnă că ai vindecat boala. Pentru a vindeca boala trebuie să știi multe despre bolnav și despre cauza bolii, după care să prescrii o linie de tratament și să urmărești aplicarea sa în procesul de vindecare. De foarte multe ori, pacientul trebuie trimis și la alți colegi medici pentru a vedea dacă boala pe care o ai în față nu este cumva rezultatul unei alte afecțiuni.

Toate acestea sînt de bun-simț. Dar cel mai important lucru este să fii loial științei pentru care ești pregătit. Ca economist, trebuie să știi că „în mersul evenimentelor sociale se impune o regularitate a fenomenelor, căreia omul trebuie să i adapteze propria sa acțiune dacă vrea să reușească. (…) Legile acțiunii umane și ale cooperării sociale trebuie studiate așa cum fizicianul studiază legile naturii“ (Ludwig Von Mises, Acțiunea umană. Un tratat de economie, Editura Curtea Veche, 2018, p. 18). Economia este deci o știință pozitivă, ale cărei legi trebuie cunoscute și respectate, dacă nu dorești să fii penalizat. Nu ai voie să minți. Nu poți aduce minciuna și prefăcătoria atunci cînd vorbești ca specialist. Sigur, poți greși, nimeni nu este perfect, însă buna-credință se prezumă a fi obligatorie. Poți fi chiar etatist-intervenționist, așa cum sînt foarte mulți din școala de economie românească, dar nu ai voie să trădezi prin minciună conștientă. Este multă liniște în zona științei economice de la noi. Mii de cadre didactice universitare tac. Nu există în dezbaterea publică. Nimic nou sub soare (în legătură cu acest subiect recomandăm analiza lui Mises, Știința economică și universitățile, din lucrarea Acțiunea umană. Un tratat de economie, Editura Curtea Veche, 2018, p. 890). E greu să vorbești cînd nimic nu ai a spune. „În economia politică, la fel ca în alte domenii ale științei, numărul personalităților creatoare este mic“ (Mises, op. cit. p. 891). Pe acest fond, însă, una sau două slugi gălăgioase ne mint în față. Ceea ce este și mai grav e faptul că o fac cu intenție și rea-voință, la mijloc fiind un consiliu de administrație sau pur și simplu calitatea de consilier al vreunui analfabet rătăcit prin politica noastră. Decît să facă știință economică din calitatea de slugă, plătit fiind pentru a minți, mai bine ar fi să tacă. Economistul nu are voie să devină o anexă a unui om politic nebun, care joacă la ruletă destinul țării sale. Economistul este obligat să vorbească, chiar și atunci cînd este un simplu executant la locul său de muncă, sau cînd deține cel mai înalt grad didactic universitar. Ceea ce face gospodina din familia noastră sau medicul căruia ne adresăm trebuie să facă și economistul. Trebuie să fim atenți cu procesele despre care discutăm și pe care sîntem chemați a le gestiona. Nu așa se întîmplă, din păcate, în realitate. De exemplu, și voi lua doar acest exemplu, în dezbaterea despre datoria publică a României s-a mințit mult. S-a mințit și din prostie, dar și din rea-voință, pe doi arginți, așa cum spuneam. Bunul-simț comun, deci acela care nu implică analize sofisticate, ne spune că cele 100 de miliarde de euro datorie sînt o sumă mare și că viteza de îndatorare este foarte mare. De asemenea, capacitatea de rambursare este pusă sub semnul întrebării, dacă vom ține cont că acești bani merg în consum, pentru salarii și pensii. În context, am mai spus o și o spun mereu, comparațiile cu alte state sînt absolut irelevante. Să fim foarte atenți și să judecăm foarte corect mediul intern și extern propriu. Ni se spune permanent că sînt bani pentru pensii și salarii, și Guvernul doamnei Viorica Dăncilă, împreună cu Parlamentul aferent, pentru că acum doamna are și un Parlament în mînă, tot dă legi aiuritoare de mărire a pensiilor. Sînt bani pentru că ne împrumutăm. De cînd împrumutul pentru consum a devenit un panaceu al dezvoltării economice? Ce economie au învățat la școală cei care laudă un asemenea drum?

Sigur, veți spune că aici este un fel de inconștiență și chiar disperare a omului politic. Pot fi multe cauze. De regulă, oamenii politici cred că economia este ceva ce ei pot manevra așa cum vor, iar economiștii sînt doar niște posesori de creion chimic după ureche ce trebuie să facă ceea ce le dictează ei. Noi știm că nu este așa. Și ce facem? Îi aplaudăm? Sau, și mai rău, ne aliem cu ei pentru doi bani în plus și apoi, cînd totul va cădea, ne vom cere scuze? Ne putem cere scuze că am pus o țară în genunchi? Și dacă o vom face, ne va scuza cineva? Sau pur și simplu vom ridica din umeri, spunînd, cu maximă prefăcătorie, că am greșit?

Vă invit, dragi colegi economiști, să vorbiți. Și dacă analizele sofisticate nu vă sînt la îndemînă, atunci apelați la bunul-simț comun. El nu vă va înșela niciodată. Bunul-simț comun vă va spune că nu este bine ceea ce se întîmplă și că minciuna unora dintre noi începe să semene cu cea legată de peștele din undița personajului din reclamă. Peștele respectiv este „foarte“ mort, chiar dacă actorul îi mișcă puțin coada, iar economia noastră este foarte îndatorată, chiar dacă economiștii bine plătiți de guvernanții de la Videle ne spun că totul este în regulă. 

Dorel Dumitru Chirițescu este profesor de economie la Universitatea „Constantin Brâncuşi“ din Tîrgu Jiu. Cea mai recentă carte a sa este Capitalismul – O dezbatere despre construcția socială occidentală, Editura Institutul European, 2016.

Foto: wikimedia commons