Înţelegerea axiomelor care guvernează traficul bucureştean, precum şi a regulilor sale nescrise, este importantă pentru sănătatea psihică a şoferilor tineri, lipsiţi de experienţă, ori a şoferilor pe a căror plăcuţă de înmatriculare apare orice altceva în afară de B sau IF şi care sînt siliţi să participe la traficul din capitala maşinilor. Axiomele sînt doar două şi ele trebuie înţelese fără a fi chestionate în vreun fel, altfel n-ar mai fi axiome.
1) Cînd eşti la volan, ai mereu dreptate.
2) Toţi ceilalţi şoferi sînt mai puţin experimentaţi, prea bătrîni, prea tineri sau, pur şi simplu, femei.
Regulile de bază decurg din acestea şi pot fi grupate în funcţie de situaţiile din trafic. Enunţurile sînt simple şi, uneori, eliptice de prepoziţii sau conjuncţii, astfel încît să fie uşor de memorat de către şoferi. Prioritatea este esenţială. În Bucureşti, berlina acordă prioritate jeep-ului. Jeep-ul acordă prioritate microbuzului care transportă muncitori. Maşina nouă acordă prioritate maşinii vechi. Maşina neagră are prioritate în faţa oricărei alte culori. Maşina cu geamurile colantate are prioritate în faţa maşinilor negre. Motocicliştii au prioritate în faţa oricărui vehicul. Cînd din două benzi rămîne una, cine se opreşte primul e laş. Dacă mergi în coloană, atunci ai dreptul să blochezi intersecţia. Nimeni nu acordă prioritate tramvaiului sau autobuzului, pentru că ele au timp. Orice maşină acordă prioritate taxiului.
Semnalele acustice ale vehiculelor fac traficul mai sigur, însă claxonul, căci despre el este vorba, este un instrument-cheie, a cărui utilizare corespunzătoare necesită ani buni de ucenicie. Cine te claxonează este şofer agresiv. Cel pe care-l claxonezi este periculos, bine că eşti atent în trafic şi eviţi astfel coliziunile. Dacă te-ai claxonat reciproc cu un şofer, atunci disputa se tranşează la semafor, prin deschiderea geamurilor şi rostirea formulelor clasice de politeţe, potrivit uzanţelor. La semafor, cine vede primul culoarea verde claxonează. Dacă eşti blocat şi claxonează unul prelung, e isteric. Dacă eşti blocat şi claxonează doi prelung, înseamnă că poţi claxona şi tu. Un claxon scurt înseamnă solicitarea atenţiei, cu politeţe. Două claxoane scurte înseamnă că nu ar trebui să aibă permis. Claxonul prelung, din mers, înseamnă că şoferul reprezintă pericolul cel mai mare de pe şosele şi ar trebui să predea singur talonul maşinii la prima secţie.
Semnalele luminoase ale maşinilor pot comunica pe multiple paliere semiotice. Esenţial este să ştii că, dacă dă semnal şi nu se bagă, înseamnă că nu ştie să conducă şi ar fi păcat să-l laşi, pentru că te va încurca în următoarele minute. Dacă dă semnal, se bagă şi schimbă banda, dar nu mulţumeşte cu avariile, este nesimţit, nu realizează că l-ai lăsat. Dacă i-ai mulţumit cu avariile şi el nu spune „cu plăcere“ prin aprinderea scurtă a fazei lungi, nu e la nivelul tău. Faza lungă, aprinsă scurt din sens contrar, înseamnă clemenţă. Aprinsă prelung şi dublată de accelerare, înseamnă vorbe grele.
Parcarea este grea şi scumpă în Bucureşti. Uneori imposibilă. Aşa încît ea este guvernată de reguli imuabile, săpate în borduri cu rune de foc. Bordurile se schimbă des, ca atare lucurile importante trebuie ştiute. De exemplu, trebuie înţeles că trotuarele străduţelor sînt parcări. Pietonii circulă oricum pe mijlocul străzilor mici, din cauza cîinilor care se izbesc de porţi, cu furie. Se poate parca şi în intersecţii, dacă se poate lua curba din trei manevre. Dacă parchezi pe linia de tramvai, ai maximum zece minute ca să-ţi rezolvi treaba. Decapotabila poate fi lăsată cu avaria pusă pe Calea Victoriei, pînă îţi iei un snack, nu se supără nimeni. Poţi parca în dreptul porţilor, dacă laşi număr de telefon în parbriz. Dacă ai jeep, poţi parca peste borduri şi trotuare înalte. Dacă ai Bugatti, Maserati, Ferrari sau Lamborghini, poţi parca oriunde, pentru că le faci, oricum, o favoare.
Culorile semafoarelor indică arareori ce ai învăţat pentru examen. În Bucureşti, la galben accelerezi. Dacă, la galben, cel din faţa ta opreşte şi te face să iroseşti ocazia de a traversa intersecţia cu mare viteză şi la risc, atunci este sigur femeie. Verdele văzut de departe, cu strada goală în faţă, înseamnă că trebuie să bagi suta ca să nu se facă galben cînd ai prins 90. Oricum n o să ţi laşi cauciucurile pe şosea. Pe ploaie, cele trei culori ale semaforului sînt una şi aceeaşi, negru, pentru că a picat curentul. Culoarea neagră a semaforului indică faptul că intri în intersecţie cum poţi şi ieşi tot aşa, dacă ai foarte mult noroc.
Pietonii sînt acea pacoste de neevitat în trafic, la fel ca semafoarele. Ei traversează lent şi neatent, cu ochii în telefon, mai ales cînd ai verde intermitent. Pietonii nu au pic de înţelegere pentru automobilişti. Țîşnesc la verde, fără să ia seama că ai intrat pe galben în intersecţie, punîndu-se, cu inconştienţă, în pericol. Pe zebra nesemaforizată, ei traversează non-stop, cu o indolenţă colosală. Bătrînii îşi lasă dinadins coşul pe rotile în urmă, ca să nu-l observi şi să le mai plăteşti o dată roşiile. Pe zebră, bicicliştii au statut de pieton, chiar dacă pedalează. Ei te privesc cu severitate, pentru că poluezi planeta. Automobiliştii care traversează te măsoară cu severitate şi, din privirile lor, îţi dai seama că ştiu precis cîte reguli scrise ai încălcat de cînd te-ai suit, dimineaţa, la volan.
Comportamentul şoferilor bucureşteni este aspru criticat pretutindeni, iar deprinderile din Capitală nu dispar nici în cele mai paşnice orăşele, acolo unde maşinile cu numere de B sau IF claxonează, demarează, coboară geamul şi se bagă la risc, spre stupefacţia localnicilor. Cu toate acestea, nimeni altcineva nu poate cunoaşte acel sentiment de împlinire pe care îl simte bucureşteanul zilnic, atunci cînd, după o oră de zbucium în trafic, în care a reuşit să evite minimum zece coliziuni şi să iasă din trei ambuteiaje riscante, el reuşeşte să parcheze în siguranţă şi să se apuce de lucru. Ori izbăvirea supremă de a găsi liber locul din faţa casei, la întoarcerea de la muncă! Nu există rai fără iad, iar asta o ştie orice bucureştean cu permis auto.
Foto: flickr
