Baptiștii din România – un secol și jumătate de protestantism „de rit nou“
Între numeroasele confesiuni religioase din București se numără și cea baptistă. Înainte de a face o scurtă incursiune în istoria „bucureșteană“ a acestei confesiuni, trebuie făcută o delimitare conceptuală și doctrinară, pornind de la următoarea întrebare: „Ce sînt baptiștii? Protestanți sau neoprotestanți?“. Din punct de vedere doctrinar, baptiștii sînt protestanți, dar au fost încadrați în curentul neoprotestant îndeosebi fiindcă ortodoxismul românesc a intrat în contact cu mișcarea baptistă în secolul al XIX-lea. De altfel, termenul „neoprotestant“ este folosit preponderent în România. În Occident, pentru a descrie confesiuni similare celei baptiste se recurge la denumirea generică de evangelical (evanghelic).
Pe fondul faptului că, în secolul al XIX‑lea, Principatele Române (ulterior România) au avut o relație deosebită cu Prusia, iar din 1871 Germania s-a afirmat ca mare putere în Europa Centrală, în Principate au început să vină germani. În 1856, în timpul domniei lui Barbu Știrbei, se stabilește în București prima familie de baptiști germani: Karl-Johann și Johanna Scharschmidt, care vor înființa o asociație pentru răspîndirea de broșuri religioase. Activitatea lor duce la formarea primei biserici baptiste germane din București, în 1862. La scurtă vreme, ca urmare a solicitării venite din partea credincioșilor germani stabiliți la București, Johann Gerhard Oncken, părintele baptiștilor germani, îl trimite în România pe August Liebig.
În 1865, baptiștilor din Vechiul Regat le-au fost recunoscute drepturile religioase, astfel că au putut întocmi și ține registre de stare civilă. Biserica Baptistă Germană din București, care număra cincisprezece membri, devine astfel prima biserică baptistă recunoscută de autorități în Vechiul Regat. Pastori precum Daniel Schwegler (a cărui slujire acoperă perioada 1878-1886) au în grijă nu doar comunitatea baptistă, ci și depozitul de Biblii din București.
Din vara anului 1910, Biserica Baptistă Germană din București l-a avut ca pastor pe Benjamin Schlipf, pastor american de origine germană. Acesta și-a folosit prestigiul și influența pentru a-i proteja pe enoriași de eventualele șicane pe care le-ar fi putut suferi din partea autorităților române (Mihai Ciucă, „James Memorial Training School“, revista Arhiva Baptistă, nr. 1/2019). Tot el a venit în ajutor și bisericii baptiste române din București ai cărei conducători fuseseră luați pe front.
Rîndurile baptiștilor germani s‑au subțiat după 1940, anul cînd are loc exilul germanilor dobrogeni, urmați, mulți dintre ei, de cei bucureșteni. O schimbare drastică survine în 1962, cînd intră în vigoare așa-numita lege privind „arondarea bisericilor“. Ticluită în laboratoarele ideologice ale unui regim ateu, legea stipula că își vor putea continua activitatea doar bisericile care au lăcaș de închinare propriu și un anumit număr de credincioși. Pentru a amortiza lovitura, Biserica Baptistă Germană se învoia să-i primească în localul din str. Popa Rusu 22 pe credincioșii din str. Apele Minerale, adică aproximativ 60 de persoane.
În aceeași perioadă începe un nou exod al etnicilor germani, care se repatriază în număr mare. În ultimii ani ai regimului Dej, biserica din str. Popa Rusu număra 153 de membri, dintre care 100 români, 45 germani și 7 maghiari. În 1979, Biserica Baptistă Germană cedează comunității de români întregul patrimoniu, iar serviciile în limba germană sînt suspendate.
Încă de la începutul activității lor, baptiștii germani au fost interesați să răspîndească preceptele creștine baptiste și între români. În a doua parte a secolului al XIX-lea, prezența lor era tolerată mai cu seamă fiindcă autoritățile române nu erau insensibile la ascensiunea militară și economică a Germaniei în Europa. Situația se schimbă începînd cu anul 1900, cînd liderii Bisericii Baptiste Germane din București sînt chemați la Primăria Capitalei, unde li se pune în vedere să evite răspîndirea credinței baptiste printre români. Drept urmare, activitatea misionară printre români i-a fost încredințată unui etnic român, Constantin Adorian (1882-1954), farmacist, care cunoștea limba germană.
La finalul anului 1912, în prima duminică de după Crăciun, a fost inaugurată în cadru festiv prima biserică baptistă română din București, pe strada Apele Minerale nr. 14-16. Primul pastor al acestei comunități a fost chiar Adorian, care se convertise în 1902, prin intermediul lui F.W. Schuller. Cu prilejul ordinării, în 1913, are loc „Întîia Conferință Română din București“, care aduce împreună credincioși baptiști din Vechiul Regat și din Transilvania.
După Marele Război, baptiștii s-au întîlnit la Buteni în 1919 pentru a pune bazele unei organizații reprezentative la nivelul întregului teritoriu al țării. În anul următor se înființează Uniunea Comunităților Creștine Baptiste din România. Tot din acea perioadă datează și Seminarul Teologic Baptist ale cărui cursuri au început la 1 septembrie 1921.
Viața academică a mișcării baptiste a fost legată de seminarul construit în strada Berzei nr. 29, nu departe de Biserica Sf. Ștefan – „Cuibul-cu-Barză“. Ridicat cu sprijinul Convenției Baptiștilor din Sud (SUA), seminarul a intrat în atenția autorităților politice la mijlocul anilor ’20, cînd se încearcă naționalizarea lui. Prin „naționalizare“ autoritățile înțelegeau trecerea Seminarului Teologic Baptist de sub tutela americanilor sub jurisdicția baptiștilor români. Deși, numeric, baptiștii nu contau din punct de vedere politic și nici nu aveau ambiții politice, autoritățile erau de părere că „străinii pot să se ocupe de concetățenii lor așezați temporar la noi, dar nu putem lăsa educația sufletească a cetățenilor noștri în grija lor“ (Arhiva Ministerului Afacerilor Externe, Problema 16, vol. 12). Temerile de felul acesta erau alimentate îndeosebi de schimbările survenite în societate ca urmare a Primului Război Mondial. Neliniștea autorităților era cauzată și de noua configurație etnică, teritorială și religioasă a României postbelice.
Multă vreme, Seminarul Teologic Baptist s-a aflat într-o relație specială cu Convenția Baptiștilor din Sud. Sprijin extern a venit și din partea Alianței Baptiste Mondiale, ai cărei lideri au intervenit frecvent, în perioada interbelică, pe lîngă forurile românești pentru păstrarea drepturilor și libertăților religioase. În 1926, profitînd de „turneul american“ al Reginei Maria, o delegație condusă de George W. McDaniel i-a solicitat suveranei o scurtă audiență, dar aceasta a refuzat. „Este regretabil că nu a găsit timp să asculte preț de cîteva minute o pledoarie în numele supușilor din regat care, din pricina conștiinței, suferă nedreptate și persecuție“, spunea americanul, citat de New York Times -(„Queen Marie Rebuffs Baptists“, 9 noiembrie 1926, p. 12).
Un rol diplomatic foarte important l‑a jucat James Henry Rushbrooke, lider baptist englez care, în 1927, a avut numeroase întîlniri cu diverși miniștri din Guvernul Averescu. De regulă, vizitele delegațiilor străine aveau în program întîlniri cu titularii de la Interne, Externe și Culte. Ca o încununare a eforturilor pentru obținerea drepturilor și libertăților religioase, baptiștii au primit statutul de cult religios în februarie 1940, printr-o decizie a Ministerului Cultelor. Toamna lui 1940 avea să însemne sfîrșitul domniei regelui Carol. Regimul Antonescu a adus schimbări dramatice pentru minoritățile religioase.
Prin decretul-lege 927/29 decembrie 1942, mareșalul a scos în afara legii toate asociațiile religioase. Adunările baptiste din România au fost închise, o parte din liderii bisericilor au fost trimiși în închisoare, iar numeroase bunuri materiale au fost confiscate. Seminarul Baptist fusese desființat încă din primăvara anului 1942. În anul următor, imobilul a fost confiscat și atribuit Consiliului de Patronaj al Operelor Sociale. Pînă la 23 august 1944, în clădirea din strada Berzei a funcționat o școală de misionare ortodoxe condusă de publicista Sanda Matei.
Reintrarea în legalitate a baptiștilor români s-a făcut în urma publicării decretului regal 553 din 31 august 1944 (M.O. nr. 253 din noiembrie 1944). Începînd cu 1945 apare la București Îndrumătorul creștin baptist, buletinul oficial al mișcării.
Seminarul Teologic și-a redeschis porțile în 1947. Activitatea acestei instituții, singura unitate de învățămînt baptist din perioada comunistă, era plasată sub controlul strict al așa-numiților „împuterniciți“ de la Departamentul Cultelor. Numărul elevilor și programa academică se stabileau de către autorități, iar profesorii puteau preda doar cu girul statului.
La mijlocul „obsedantului deceniu“, potrivit datelor oficiale, cultul baptist avea 70.000 de membri și aproape 400 de pastori. Seminarul avea 96 de elevi și 26 de absolvenți. În 1969, Departamentul Cultelor a suspendat activitatea seminarului, cursurile fiind reluate în 1970. În anii ’80, din cauza restricțiilor impuse de autorități, numărul celor admiși anual nu depășea cinci persoane. După 1990, seminarul a obținut acreditarea academică necesară, iar astăzi funcționează sub numele de Institutul Teologic Baptist din București. Tot în Capitală se află și sediul Uniunii Bisericilor Creștine Baptiste din România.
În cei peste 160 de ani de existență, mișcarea baptistă din România a crescut lent, ajungînd în prezent la 0,6% din populația țării. Potrivit recensămîntului din 1930, în România trăiau 60.562 de credincioși baptiști, reprezentînd 0,34% din populație. Conform datelor din 2011, baptiștii constituiau 0,60% din populație, adică 118.003 persoane. La același recensămînt, în Municipiul București s-au declarat de confesiune baptistă 2.889 de persoane, din totalul de 1.677.985 care au fost persoane recenzate.
Marius Silveșan, doctor în istorie al Universității din București, este specialist în istoria baptiștilor din România. Cea mai recentă carte publicată (coautor Vasile Bel): Rolul lui James Henry Rushbrooke în obținerea libertății religioase pentru credincioșii baptiști din România între anii 1907-1947.
