Am fost la The Human Body - impresii de expoziţie
Ana Maria SANDU
Un spectacol anatomic de-o frumuseţe incredibilă
Cînd am ajuns în faţa Muzeului Antipa, era ora 3 după-amiază. Forfotă mare, grupuri de copii de toate vîrstele mişunau pe scări. În hol – şi mai mare agitaţie. Mutriţele în transă, cu ochii măriţi şi gurile căscate la vederea mamutului în mărime naturală, erau deja un spectacol. Se aştepta, se stătea la coadă. Mă uitam la un băieţel blonduţ, cu totul hipnotizat, şi la colegul lui, căruia i se lăsase căciula pe frunte, dar nu-i păsa, era cu totul absorbit de ce descoperea. Le-am întrebat pe nişte fete, care păreau prin clasa a VII-a şi care tocmai ieşeau din muzeu, ce au văzut. Răspunsul lor – „nişte animale“ – n-a părut prea convingător, dar măcar ne-am dat seama că nu fuseseră la expoziţia „The Human Body“ de la etaj, pentru care veniserăm noi.
Cred că prima dată am auzit despre „Body Worlds“, expoziţia cu cadavre reale, prin 2005, cînd nişte prieteni o văzuseră la Dublin. Îmi spuseseră că au stat la nişte cozi infernale şi că intarea îi costase 25 de dolari. Tot atunci am aflat şi despre plastinare, tehnica patentată de un anatomist german, Gunther von Hagens, care perfecţionat-o prin 1977. Prin această metodă de conservare lentă, fluidele corporale sînt înlocuite cu polimeri plastici şi, astfel, cadavrele devin rigide şi pot fi prezentate în tot felul de ipostaze.
Ideea – trebuie să recunoaştem – sună suficient de provocator, aşa că imediat au apărut vreo zece expoziţii care expuneau cam acelaşi lucru: viaţa şi moartea, ambalate în acelaşi pachet. Şi oamenii de pe toată planeta s-au dus ca la urs. „The Human Body“, cea care a ajuns şi la noi, este una dintre aceste expoziţii.
S-a iscat imediat în lume şi scandalul legat de provenienţa cadavrelor şi speculaţiile potrivit cărora subiecţii ar fi fost chinezi condamnaţi la moarte. Încă un amănunt care a prins bine la marketing. Aşa se face că, la ieşirea de la Antipa, trei doamne protestau şi împărţeau pliante pe care puteai citi: „Doriţi să vedeţi o expoziţie de nevinovaţi omorîţi în puşcării de regimul chinez?“ Le-am spus că deja o văzuserăm, ne-a plăcut şi nu credem în teoria asta.
Nu despre latura artistică a expoziţiei e vorba aici. Ci despre cea ştiinţifică. Nu mai sîntem pe vremea lui Leonardo da Vinci şi nici nu avem ocazia să ne vedem în fiecare zi pe dinăuntru. Şi nici n-am făcut toţi studii de medicină. Dacă o să mergeţi la Antipa, n-o să descoperiţi nimic scabros, doar un spectacol anatomic de-o frumuseţe incredibilă.
Sîntem uimiţi de fiecare dată cînd ajungem în faţa unei minuni a tehnicii şi a ingineriei, dar uităm ce mecanism complicat şi perfect ascundem în carcasele noastre. Sau mai aflăm cîte ceva dintr-o radiografie, cînd se strică vreo rotiţă şi ajungem la medic.
Nu cred că e nimic imoral să te uiţi la un trup, fie el şi plastinat, şi să zici, privindu-i tendoanele, muşchii întinşi, nervii spinali, maţele răsucite, organele translucide: asta am şi eu pe dinăuntru. Habar n-am dacă o să ne schimbăm vieţile după ce am văzut cum arată un plămîn sănătos şi unul afumat de tutun, sau dacă o să ne mişcăm mai mult odată ce am descoperit, fascinaţi, felul în care se armonizează fiecare muşchi din corp, la cea mai mică mişcare. Dar e imposibil să nu cazi puţin pe gînduri.
O să mai spun doar că acei copii care veniseră cu părinţii la „The Human Body“ încercau să nu piardă absolut nimic. Nici din răspunsurile studenţilor la Medicină, care îţi explicau diverse lucruri, nici din ambalajul scris al expoziţiei, în care mi s-a părut că organizatorii au găsit tonul potrivit: ştiinţă şi entertainment. Ştiaţi, de exemplu, că un om mănîncă, în medie, într-o viaţă, cam „şase elefanţi“?
Luiza VASILIU
Cum sîntem pe dinăuntru
Dacă aş fi văzut expoziţia „The Human Body“ cînd eram mică, mi-ar fi plăcut atît de mult arterele, ligamentele, ţesuturile, încît, întorcîndu-mă acasă, la Iaşi, le-aş fi cerut alor mei să-mi cumpere toate atlasele de anatomie din librării şi aş fi început, frenetic, să citesc despre corpul uman. În loc să-mi înnebunesc colegii de clasă cu iubiţii Reginei Margot, i-aş fi terorizat cu „ştiaţi că“-urile din pliantele expoziţiei: „Durata medie a visului este de două-trei secunde şi omul are în mod normal, cel putin şapte vise pe noapte. Oamenii cu un IQ mai mare au mai multe vise.“ sau „Oamenii care se dau în roller coaster au o probabilitate mai mare de a face un cheag de sînge în creier.“ (mie mi-a plăcut mereu să mă dau în montagne russe) sau „La începutul secolului al XIX-lea, unii oameni considerau că mersul cu caruselul era bun pentru circulaţia sîngelui.“ sau „Copiii se nasc daltonişti“ sau „De-a lungul vieţii, omul parcurge de două ori distanţa echivalentă a înconjurului lumii.“ I-aş fi spus tatei să se lase de fumat, pentru că un plămîn de fumător arată ca nişte nori negri, înainte de furtună. Aş fi dat jos afişele cu Backstreet Boys şi Bon Jovi şi-aş fi pus unele cu ficatul şi sistemul respirator. N-aş mai fi spus, după două ture de teren, că „mă doare apendicita“. I-aş fi rugat pe-ai mei să mă înveţe, totuşi, să merg pe bicicletă, ca să fac şi eu încă un sport în afară de fotbal, şi-aş fi pornit în plimbări lungi pe la Ciric şi Trei Sarmale. Aş fi fost mai atentă la ce mănînc şi la cît mă mişc. Poate-aş fi dat la medicină. Sau m-aş fi apucat, în podul de la noi din bloc, de nişte experimente alchimice. O expoziţie ca „The Human Body“ te face să fii, într-un fel, mistic, pentru că vezi cum arăţi pe dinăuntru, fără piele şi fără orgoliu, şi te miri că toate circuitele acelea atît de complicate reuşesc să funcţioneze zeci de ani la rînd, în ciuda exceselor şi nepăsării tale. Dacă aş fi mers la „The Human Body“ cînd eram mică, sigur aş fi înţeles mult mai repede nişte lucruri. Şi mi-aş fi lipit în jurnal o fotografie a copacului bronşic, care e mai frumos decît oricare alt copac pe care l-aţi văzut vreodată.
Matei MARTIN
Un mort frumos cu ochii vii
Nu m-a bătut niciodată gîndul să mă fac medic. Printre altele şi pentru că ştiam, de la prieteni adulţi, care trecuseră deja prin Facultatea de Medicină, cam ce fel de „training“ presupune această meserie. Nu eram pregătit să fac disecţii. Şi, mai ales, mă speria proximitatea morţii. Nu-mi puteam suporta, adolescent fiind, ideea de suferinţă, de boală, de bătrîneţe – am fugit mereu de doctori şi de spitale. La orele de anatomie, cercetam cu o curiozitate aproape masochistă un mulaj din cauciuc reprezentînd torsul (deschis) al unui bărbat. În recreaţie, mergeam uneori în cămăruţa din spate a laboratorului, acolo unde, într-un colţişor întunecat, se găsea manechinul, şi-i scoteam, rînd pe rînd, organele, ca să le cercetez. Aşa sînt şi rinichii mei? Atît de mare e ficatul? Aşa de roz să fie plămînii? Ţineam inima în palme şi-o desfăceam în bucăţele, să-i inspectez valvele şi camerele. Suprafaţa organelor e lucioasă, lipsită de textură, iar culorile sînt cenuşii, spălăcite. Tot ce ating e materie anorganică, fără viaţă.
Expoziţia „The Human Body“ de la muzeul Antipa oferă o cu totul altă experienţă. De fiecare dată cînd trec prin faţa unui cadavru plastinat, mă frapează, întîi de toate, frumuseţea statuară a corpului. Fiecare fibră musculară trăieşte, parcă, prin ea însăşi. Apoi, sînt copleşit de complexitatea acestui mecanism uluitor. Desfăcute şi descompuse pînă în cele mai mici amănunte, cadavrele vorbesc. În vitrine de sticlă groasă, sînt expuse organe disecate. Vizitatorii se agaţă de vitrine şi privesc, curioşi, către organele care încă par însufleţite. Au maşinăria, au piesele şi, totuşi, nu înţeleg cum funcţionează. Nu e loc de voyeurism, nici de glume macabre – cu toţii sînt captivaţi de cotloanele necunoscute ale corpului. Despre ce e vorba, de fapt, în această expoziţie? Despre viaţă sau despre moarte? De fiecare dată cînd privesc, îmi răsună în minte versul „un mort frumos cu ochii vii“...
Foto: Events
