Adevărata percepţie a unui summit

În teorie, organizarea unui eveniment politic de magnitudinea summit-ului NATO de la Chicago reprezintă o ocazie care merită celebrată de locuitorii oraşului în care un astfel de eveniment se desfăşoară. Pînă la urmă, liderii politici de pe cinci continente s-au întîlnit pentru a discuta aspectele critice referitoare la o lume din ce în ce mai fracturată, mai violentă, mai imprevizibilă. O astfel de perspectivă este cu atît mai stringentă în contextul unui public democrat, informat şi interesat de politica globală precum cel din Chicago. Aşa cum este bine ştiut, Chicago reprezintă, prin excelenţă, o metropolă globală, a cărei prosperitate economică se bazează, aproape exclusiv, pe oferta de servicii de consultanţă în diferite domenii politice, sociale şi economice. Cum, de mai bine de 20 de ani, construirea de fabrici este interzisă prin lege, pe o rază de 50 de mile, în jurul oraşului de la malul lacului Michigan, principala modalitate de dezvoltare personală a rezidenţilor din Chicago este munca în producerea şi difuzarea de servicii (cercetare de piaţă, consultanţă politică, asigurări, bănci, şcoli etc.).

De cîte ori o astfel de conferinţă este organizată în jurul lumii, televizoarele noastre „bubuie“ cu imagini din ce în ce mai seducătoare cu privire la oraşul în care evenimentul se petrece. Summit-ul de la Chicago nu a fost deloc diferit: colaje artistice cuprinzînd filmări ale impresionantului skyline al oraşului (clădirile zgîrie-nori din centru), lacul Michigan, autostrăzile suspendate, unul dintre cele 570 de parcuri din oraş, alternate cu „snapshots“ ale liderilor lumii libere au putut fi observate pe fiecare post de ştiri local sau naţional. Realitatea „din teren“ a fost una cît se poate de diferită. Între 19 şi 21 mai, cei mai mulţi dintre rezidenţii oraşului au luat o binemeritată pauză. Importanţa acestui eveniment pentru oraş, pentru preşedintele ţării şi rezident al metropolei, prezenţa unor celebrităţi politice şi economice, toţi aceşti factori au contat prea puţin, spre deloc, pentru localnici. Mai mult chiar, acest eveniment a reprezentat o scuză pentru angajaţi de a sta acasă, departe de muncă şi de haosul previzibil asociat cu organizarea unui eveniment atît de controversat. Dar încă de vineri dimineaţă, oraşul a devenit, treptat, încetul cu încetul, pustiu.

De exemplu, Lake Shore Drive, autostrada din Chicago care traversează metropola americană, de la sud la nord, pe o distanţă de 25 de kilometri a înregistrat una dintre cele mai lejere circulaţii din ultimii ani. De asemenea, centrul oraşului, unde într-o zi normală se conduce bară la bară, ar fi putut fi aproape considerat o zonă pedestră. Cetăţenii oraşului nu erau de găsit nicăieri. Majoritatea localnicilor, printre ei şi autorul acestui articol, şi-au luat fie ziua de vineri, fie cea de luni liberă, petrecîndu-şi timpul la un grătar, la plajă sau într-o altă zonă de agrement.

Lipsa localnicilor din oraş nu a fost însă complet surprinzătoare. Autorităţile oraşului au închis diferite străzi şi autostrăzi pe perioada summit-ului, parcarea în centru a fost restricţionată la maximum (chiar în parcări private), iar un număr semnificativ de atracţii din oraş (muzee, parcuri publice, agenţii guvernamentale şi statale) şi-au închis de asemenea porţile. În vreme ce localnicii au îmbrăţişat această ocazie, ca o binecuvîntare deghizată, cum spune americanul, se pare că nu toată lumea a fost extrem de mulţumită cu acest aranjament. De exemplu, proprietarii de parcări publice (pe stradă, unde plăteşti parcarea pe o anumită durată de timp, între două-patru ore, la o maşină automată) şi cei de parcări private (unde parchezi maşina într-o clădire, pe durata întregii zile) cer acum despăgubiri, de la administraţia oraşului, în valoare de 50 de milioane de dolari, pentru pierderile suferite în timpul summit-ului.

Pe de altă parte, localnicii au fost cu adevărat fericiţi datorită weekendului prelungit. În acelaşi timp, cel puţin între prietenii mei, au existat foarte puţine discuţii cu privire la evenimentul în sine, cu toţii preferînd, în schimb, să discutăm orice altceva decît subiecte de politică şi securitate naţională. În aceste condiţii, aş putea chiar spune că summit-ul a provocat, în rîndul cetăţenilor, o reacţie adversă celei difuzate pe micile ecrane: cei mai mulţi dintre aceştia au ignorat complet evenimentul, preferînd să-şi petreacă timpul liber cu familia şi alţi prieteni, lăsînd pentru o vreme orice subiect politic la o parte.

Din întreaga poveste, cred că există o lecţie foarte importantă de învăţat. Există, pe scurt, o diferenţă enormă între mediatizarea unui eveniment precum summit-ul NATO (însă putem da nenumărate alte exemple) şi relativa lipsă de relevanţă pe care o astfel de întîlnire o are pentru rezidenţii oraşului-gazdă. Deşi politicienii preferă să considere organizarea unei conferinţe internaţionale o adevărată onoare pentru ţara şi oraşul respectiv, locuitorii oraşului Chicago, de exemplu, au fost deopotrivă ofuscaţi de eveniment (din cauza restricţiilor), dar şi mulţumiţi de prilejul de a sta acasă.

Ideea pe care televiziunile şi oamenii politici prezenţi la eveniment au simulat-o – însă ea nu s-a regăsit în reacţia locuitorilor – a fost că aceştia ar fi entuziasmaţi de summit-ul NATO, că i-ar fi întîmpinat „cu pîine şi sare“ pe oficialii străini. Discrepanţa aceasta vorbeşte, prin excelenţă, despre diferenţa dintre realitate şi iluzie pe care diferitele organe de media continuă să o menţină. Jurnaliştii ar trebui, în teorie, să raporteze „lucrurile aşa cum se întîmplă“, să fie monitori ai opiniei publice. În schimb, aceştia, fie accidental, fie în complicitate cu autorităţile locale, menţin o iluzie, o imagine idealizată conform căreia oraşul Chicago a primit, cu interes şi entuziasm, delegaţiile străine.

Dar, ca întotdeauna, în analele istoriei, summit-ul de la Chicago va rămîne cunoscut ca un eveniment de succes, bine primit atît de autorităţile americane, cît şi de locuitorii oraşului în care trăiesc. Şi am mai deschis încă o bere. Aşa fiind, eu consider că, la final, toată lumea a fost fericită... 

Codrin Arsene a absolvit masterul de antropologie de la University of Chicago, fiind dublu licenţiat – în ştiinţe politice şi studii internaţionale – al aceleiaşi universităţi. A locuit în România, Franţa, Argentina, Tanzania şi Africa de Sud. Este autorul blogului de politici africane African Politics Portal (www.african-politics.com).