ARTE VIZUALE

„În Estul Europei, oamenii încă mai cred că arta poate schimba lumea“ – citatul e aproximativ, iniţial nu m-am gîndit să-l notez, însă eticheta care însoţeşte ciclul de lucrări albaneze de artă în spaţiul public îmi revine obsedant în minte. „Cazul Tirana“ e o secţiune aparte a expoziţiei „Les Promesses du Passé“ deschisă acum o lună şi jumătate la Centrul „G. Pompidou“.

Cînd mă gîndesc că ani şi ani am fost pur şi simplu măgar cu pictorii, refuzînd în repetate rînduri să le vizitez atelierele, de teamă (sfîntă dobitocie!) să nu deranjez dulcea foială a muzelor, fantasmelor, culorilor, cutiilor, pînzelor şi, mai ales, a nenumăratelor sticloanţe cu varii elixiruri alcoolico-melancolizante, mă cuprinde o ruşine mortală.

Ceea ce mi se pare fascinant la Bucureşti este faptul că scena de artă nu este încă foarte dezvoltată. În Berlin – oraşul meu – e aproape plictisitor: ai prea multe spaţii de artă, prea multe galerii, prea multe muzee de artă contemporană.

Eu îmi permit ca artist să fiu propria mea societate pe acţiuni. Toate elementele de aici sînt o critică a scenei de acum, deşi recunosc, prin statement-ul meu, că, potenţial, e mult mai importantă şi mai interesantă, mai deschisă, mai bogată decît scena din care provin, cea comunistă. Şi pentru că e mai bogată şi are mai mari posibilităţi, are şi o mai mare răspundere.

„În curînd, fiecare om va avea dreptul la 15 minute de celebritate“ – spunea Andy Warhol, pe la 1970. Televizorul e „cel mai eficient mediu de transmitere în masă a informaţiei din istoria omenirii“ şi această calitate îl transformă în cea mai accesibilă rampă spre celebritate. Singura condiţie a celebrităţii, preconiza artistul, ar fi, deci, apariţia pe sticlă.