Nu ştiu cît mai este de actual adagiul românesc „Ai carte, ai parte“. Schimbarea paradigmei, prin surghiunirea cărţii, face jocul părţii. Primatul şcolii a căzut în desuetitudine, „şcoala vieţii“ face legea. Întîi obţii job-ul şi, descurcăreţ cum eşti, îţi faci tîrîş-grăpiş şi vagi studii, patalamaua contează – actele „vorbeşte“! O doamnă, nou promovată într-o ierarhie judeţeană, avea argumentul cert al promovării: absolvise „Facultatea de studenţi“. Cunoaşteţi bine acest parcurs al ascensiunii profesionale. Că nu pentru toţi e accesibil e de la sine înţeles. La ce bun să-ţi mai toceşti coatele pe băncile şcolii dacă tot nu îţi foloseşte la nimic?
Personajul pe care vreau să vi-l prezint e atipic. El nu a cunoscut Abecedarul, ajungînd prin muncă şi talent un nume în sport, mai precis în hochei. Numele: Jacques Demers. Vîrsta: şaizeci şi unu de ani. Profesia: antrenor de hochei. Ce e curios la acest caz este că, în afară de soţie şi de un colaborator, nimeni nu ştia că este analfabet. Prin diverse vicleşuguri trecuse prin toate filtrele, păcălindu-i pe toţi. Vorbea franceza şi engleza. Antrenase vreo zece ani la rînd echipe de primă mînă – Saint Louis, Tampa Bay, Detroit – din Statele Unite ale Americii. Se învîrtise prin „lumea bună“, cunoscuse „crema“ financiară şi sportivă a acestor oraşe. Nici o bănuială nu plana asupra antrenorului analfabet. Probabil că sînt mulţi neştiutori de carte în fruntea unor mari companii, dar aceştia au un „staff“ care se ocupă de bunul mers al afacerilor. Ei stau în umbră, discreţi, netrădîndu-şi handicapul. Jacques Demers lucra singur, la vedere, supus tot timpul angoasei deconspirării. Apoi, în urma unei oferte tentante, revine la Montréal pentru a antrena echipa locală – Les Canadiens –, o glorie a campionatului de hochei nord-american. La un interviu, întrebările ziariştilor băteau în aceeaşi direcţie: bine, dar cum te-ai descurcat în cele două ţări? Trebuiau scrise anumite documente, rapoarte de activitate… Totdeauna aveam răspunsul cînd trebuia să trec la scris: ştiţi, eu sînt canadian de limbă franceză, vor scrie colaboratorii mei, engleza mea e mai leneşă la scris, eu numai semnez. Desigur, mai erau şi obstacole greu de depăşit, de exemplu indicatoarele de circulaţie (doar tot americanul are o maşină!). Cu un bun simţ al orientării şi datorită memoriei deosebite, ieşea cu bine din toate dificultăţile. Cînd antrena în Québec, avea alte trucuri: sînt obosit, am dormit rău în noaptea trecută, am avut numai coşmaruri, va scrie secretara mea; franceza mea s-a „deteriorat“ în anii în care n-am practicat-o în SUA, va citi documentul cineva dintre colaboratori etc. Omul era charismatic, cu zîmbetul mereu pe buze, veşnic pus pe glume. A reuşit să-i păcălească pînă şi pe funcţionarii de la Société de l’assurance automobile du Québec. S-a prezentat la examenul de conducere (proba scrisă) mult mai devreme de ora deschiderii birourilor, convingînd un funcţionar venit înainte de începerea programului să dea acest examen oral. A motivat că nu poate aştepta deoarece are antrenament la hochei în acea dimineaţă, iar cum acest sport este o religie aici, omul fiind pe deasupra cunoscut în urbe, a dat scrisul oral (scuzaţi oximoronul!).
De două ori este ales antrenorul anului în liga nord-americană de hochei. În anul 1993 cîştigă cu Les Canadiens cupa Stanley, trofeul suprem în hochei, într-un campionat comun Canada-SUA. Asta ar fi echivalentul Cupei Campionilor Europeni la fotbal. Închipuiţi-vă, de exemplu, un antrenor analfabet la Real Madrid sau la Barcelona. Imposibil!
Ba chiar mai mult, ajunge analist sportiv de hochei la un canal de televiziune foarte cunoscut – RDS. Nimeni dintre colegii lui, ziarişti sportivi cu experienţă, nu l-a bănuit de analfabetism. În timpul emisiunilor televizate în direct, l-am văzut de nenumărate ori aruncîndu-şi privirea spre nişte pagini pe care le avea pe pupitru, probabil aceleaşi de la o emisiune la alta, şi aşa erau inutile…
La vîrsta de şaizeci şi unu de ani, terorizat de handicap, contactează un jurnalist – Mario Leclerc – pentru a-i scrie biografia. Cu douăzeci şi patru de ore înaintea apariţiei cărţii, îşi informează una dintre fiice despre subiectul abordat: propriul analfabetism. Aceasta a rămas uimită, nevenindu-i să creadă. Nici unul dintre copii nu era la curent cu „secretul“ tatălui. Cum am menţionat mai sus, numai soţia şi un colaborator, contabilul, cunoşteau secretul. (Soţia trebuia să completeze facturile, iar el le semna.)
Lansarea cărţii – En toutes lettres – a fost un succes. Organizată pe douăzeci şi patru de capitole (numărul literelor alfabetului), cartea este o sinceră mărturie a unei vieţi. Jacques Demers provine dintr-o familie defavorizată, cu mulţi copii şi slabe posibilităţi materiale, trăind la limita supravieţuirii. Copilul, bătut de un tată alcoolic şi violent, evită şcoala alegînd calea hocheiului, cu puţine satisfacţii şi multe umilinţe. Urcuşul e greu, dar merită efortul. Este drumul de la un distribuitor de Coca-Cola la milionarul de azi, iubit şi respectat. Privind din piscul unde a ajuns, pare mulţumit. Un singur regret: păcălirea semenilor. Dar, într-o emisiune televizată, la o oră de mare audienţă, mărturiseşte că va citi o scrisoare, nu prea lungă, doar atît cît să-şi ceară în scris scuze tuturor. La determinarea lui, sînt sigur că se va ţine de promisiune.
Cum a putut atîţia ani să-şi ascundă analfabetismul? Cum a putut să păstreze secretul? Probabil că vorbirea lui nu era la cote lingvistice ridicate, dar nici colegii de comentarii sportive de la cunoscutul canal de televiziune, ziarişti şcoliţi, să nu intuiască neştiinţa lui de carte? Un mister.
O doamnă, participantă la lansarea cărţii, îl roagă, în glumă, să-i scrie o scurtă dedicaţie. Jacques Demers îi răspunde scurt: nu e timp de aşa ceva, acum doar semnez, nu vedeţi ce coadă s-a format? Rîd amîndoi.
Secretul lui Jacques Demers a fost dezvăluit. „Mă simt liber!“, declară în faţa camerelor de televiziune. Un ecou tîrziu, dar binevenit, al cunoscutului precept „Adevărul te face liber“.
Emil Belu este scriitor și locuiește în Canada.
