Mă pregătesc de cu seară pentru al doilea drum la Poliţia Federală, cu sîrgul şi disciplina unui elev conştiincios: îmi verific actele de trei ori, în sacoşă adaug o banană şi un pachet de biscuiţi. Iau şi o carte, alegerea e grea. Mă decid. Ziua începe devreme. Am învăţat deja lecţia aşteptării şi o practic cu fiecare ocazie, cu sîrg. Spre mîndria mamei, îmi exersez răbdarea, dar traficul şi timpul ăsta lichid şi moleşitor îi testează limitele. 
 
Dimineaţa începe cu o oră şi jumătate de autobuz, în timp ce Google Maps calculase doar 31 de minute. În centrul vechi, clădirile scunde sînt acoperite de reclamele măreţe la saloane de frumuseţe, maşini noi şi mari, şi o tanti blondă, cu părul ars de placă, între şapte căţei de rasă mică, cu fundiţe şi pantofi. Se laudă printr-un afiş că îngrijeşte animale. Sîntem toţi la locul nostru deci. Ajung la Poliţia Federală şi nu mă mir că e deja plină ochi. Îmi etalez pantalonii lungi cu mîndrie. Am cu ce, dar ştiu şi la ce să mă aştept. Lunga aşteptare abia începe. Un cuplu de francezi la vreo 20 de ani stau întinşi pe jos alături de un rucsac, cu papuci de plajă, un prosop şi un La Roche Posay. Sub ochi au adunat oboseala unei seri cu mult Skol, pe spate soarele din apropierea ecuatorului, iar gura amărîtă îi dă de gol. Bănuiesc că experienţa exotică i-a costat niscaiva foi importante. O tanti cu părul alb şi ochelari albaştri rotunzi împarte ja-uri în stînga şi în dreapta. Se uită uimită la poveştile din jurul ei ca la un film. Alături alţi nemţi, la rînd, iar în capătul băncii o tînără cu ten măsliniu, bluză de mătase şi un telefon mai mare decît faţa ei (am măsurat acoperindu-mi un ochi). E genul de femeie magnetică de la care orice bărbat, femeie sau copil nu îşi poate îndepărta privirea. Îi priveşte protector şi le promite că mai durează puţin. Glumeşte, desigur. O altă femeie din spate, să fi avut 70 de ani, pleacă cu zarvă. Oasele bătrîne îi sînt îmbrăcate în dantelă, iar din mîini îi curge aur la prima oră a dimineţii. Face gesturi largi, colectează priviri. În mintea ei, de admiraţie. Îi văd faţa: macabră. O bătrînă cu faţă de copil. Şi mă conving instantaneu de faptul că chirurgia estetică creează monştri care se cred îngeri. Bisturiul lucrează mai mult în interior decît la suprafaţă. 
 
Îmi vine rîndul cînd aud un Lu... ta. După prima sală de aşteptare trec la a doua, în care ne aflăm noi, finaliştii la concursul de răbdare şi birocraţie. Trec cu brio şi de proba aceasta. E aproape 11 deja şi mă rog să nu se facă 12, cînd pauza de prînz mă va ţine în soare pentru cîteva ore. Un nene calm decupează poze. Trei, mici, cu migală. Mă întreb dacă mă aflu la ghişeul potrivit. După a treia poză, începe să adune cu aceeaşi răbdare aplicată marginile. „Din Romania? Pe unde e Romania asta?“ Încerc să ghicesc cum aş putea face aşteptarea mai plăcută. Nu am timp. O colegă îi intră în cîmpul vizual, iar el strigă după ea. „Ai auzit ca Sylvio a fost atacat azi? În Aldeota, da…“ Azi i-a venit rîndul lui Sylvio, iar colegii sînt toţi cu gîndul la el. „Violentă Fortaleza asta, nu?“, îi spun după ce colega pleacă. „Dar ce, ţara dumitale nu-i?“, mi-o taie el scurt. „Păi, parcă nu chiar aşa…“ Mă gîndesc că n-am văzut niciodată oamenii în Obor cu pistolul la brîu, cum îi văd în unele dintre pieţele de aici. Şi brusc îmi pică privirea pe un afiş din spatele lui, care spune, într-o portugheză de lemn spinos, că imigranţii nu au dreptul să comenteze cu privire la legile statului în care se află, nu au decît să le respecte cu stricteţe şi, în caz contrar, să le suporte consecinţele. „E… e violenţă peste tot“, închei vag. „Na, sărăcie e peste tot prin lume… nu?“ Vede în actele mele… Conjunto Palmeiras. „Şi dumneata ai fost atacată?“ „Nu, nu încă. Sînt la coadă. Nu e Brazilia ţara cozilor?“ Moşul rîde. L-am cîştigat cu fraza asta. „Sînt pregătită însă, îmi aştept rîndul“, îi spun. „Păi, bine faci… mai ales acolo, în Conjunto Palmeiras.“ Îl întreb dacă a fost vreodată acolo. E cartierul cel mai aproape de interiorul ţării, de unde sînt cu toţii. Migraţia internă în nord-estul Braziliei a fost o mişcare extremă în anii ’70. Soarele nemilos şi ploaia care a uitat să mai vină au omorît animale şi oameni, iar pe cei mai curajoşi i-a adus la oraş. Mai toţi brazilienii din Fortaleza pe care i-am cunoscut spun că sînt „din interior“, iar cei mai fuduli adaugă „eu acolo doar m-am născut“ şi prin asta parcă ar spune „nu-s ţăran, îs orăşean de Fortaleza, de la mare“. 
 
Omul de la ghişeu îmi mai povesteşte cum în anii ’70, cînd a venit el din interior, era linişte şi pace în oraş. Mergea cu iubita, braţ la braţ, o noapte întreagă. Azi îi e frică şi cu maşina. Altă colegă vine speriată la masă. „Deci cum s-a întîmplat, e adevărat?“ Aldeota e unul dintre cartierele cu blocuri de zeci de etaje, cu gărzi de securitate, garduri lungi din beton care umbresc străzi înguste şi căptuşite cu camere şi fire electrice. Ţi-e teamă numai cînd le priveşti. Cînd agenţii de pază lipseau, „au blocat strada cu o maşină, a ieşit unul cu pistolul, i l-a pus la tîmplă şi i-a spus să plece“. Am aflat din experienţa altor prieteni din astfel de cartiere că asta e metoda de atac cea mai la modă: două maşini blochează strada pe care ieşi, îţi cer maşina, toţi banii şi telefonul. Pentru cei mai neatenţi, precum amicul meu Fernando, există şi variante mai extreme: cu copilul în maşină între doi oameni mari faci absolut tot ceea ce ţi se comandă. N-ai nevoie să vezi pistol sau lamă de cuţit. 
 
Îl întreb cum îşi explică el schimbarea asta radicală în 40 ani de ani. „Inegalitatea?“ „Ce inegalitate?… Sînt oamenii din interior care speră la o viaţă mai bună şi vin la oraş cu speranţe mari. Cînd colo, aici nu-i loc pentru ei… Nu-i de muncă, iar statul îi lasă pe drumuri.“ Mă bucur în sinea mea că nu aminteşte de droguri. Drogurile ajung să fie adesea o explicaţie pentru violenţa urbană şi închid ca un capac orice discuţie despre probleme mai adînci precum corupţia sau inegalitatea. 
 
Mă gîndesc la cît e de injust că săracii sînt consideraţi vinovaţii, cauza şi rezultatul unui sistem lacom. E ridicol cum ne e frică de un băiat cu pistol care – deşi cel mai probabil nu va apăsa pe trăgaci – ne fură 5 dolari şi un telefon şi, în cel mai rău caz, dă peste cap o zi sau o săptămînă. Nu ne e frică de politicienii care fură de generaţii şi dau peste cap familii decade de-a rîndul. Nu ne e frică nici de poliţia coruptă care menţine grupurile de traficanţi la locul lor şi în funcţiune şi se îngrijeşte ca la alegeri să fie ales cine trebuie. De cîte ori ne-a fost frică de un domn alb, la cravată, într-o maşină luxoasă? 
 
Ziua s-a încheiat, iar acum, cînd scriu, încep să se audă pocnituri afară, în depărtare. Nu mă mai uit ca în primele seri după artificii şi nu-mi mai e ciudă că blocurile înalte le ascund. Nu sînt artificii. Nici azi la prînz, în ultimul autobuz, n-au fost. Era ora prînzului şi mă bucuram că am scăpat uşor – doar juma’ de zi de aşteptare. Nu-mi mai păsa de căldură şi de faptul că autobuzul încremenise în asfalt, blocat de alte zece maşini în faţă. Am auzit un şir de pocnituri care m-au trezit din reveriile mele urbane. De data asta n-am mai avut un nod în gît. Zgomotul era de aproape, probabil de la cîţiva metri depărtare de autobuz. În căldura tropicală a celor 35 de grade, pieptul mi-a îngheţat cu totul. Şirul de bubuituri s-a oprit. M-am uitat în jur, nimeni nu reacţiona. Sînt iarăşi paranoică? Autobuzul s-a urnit cîţiva metri. Un alt şir, mai clar, mai de aproape. O pauză scurtă în care m-am rugat la toţi zeii ca maşina aia să se mişte naibii pe stradă. O bubuitură puternică. A pornit. Un copil a început să plîngă, undeva afară, în urmă. O femeie neagră, lîngă mine, mi-a confirmat că nu, nu sufăr încă de paranoia: „Nossa senhora“. Nu, clar nu erau artificii. Şi nici acum, cînd scriu, nu-s artificii afară. 
 
Luminiţa-Anda Mandache este antropolog şi face o cercetare de teren în Brazilia. Textul face parte dintr-o serie de articole în care autoarea îşi povesteşte experienţele din această ţară. 
 
Foto: L. Ribeiro