Compromisul, spune dicționarul, este o înțelegere, un acord bazat pe cedări reciproce sau o concesie. Armonizarea a două poziții diferite poate presupune un schimb („mai dai tu, mai renunț eu”), pînă se ajunge la o situație acceptabilă pentru fiecare dintre actorii aflați într-o relație, consfințind o înțelegere. Cedarea, pe de o parte, poate fi și unilaterală, concesionăm un bun sau un drept de folosință. Dacă o înțelegere are un aspect operațional, negociez ca să rezolv o problemă, ajung la un acord făcînd un compromis, chiar și cu riscul de a mă compromite, știu asta, și decid cunoscînd toate implicațiile, o concesie are un alt statut, ea se poate petrece la un nivel blurat de conștientizare și nu trebuie întotdeauna formalizată, căci se întîmplă uneori tacit, prea repede ca să o putem circumscrie într-un mod rațional. Asta nu înseamnă că am evacuat judecata, doar că apelăm la un alt mod de a aborda realitatea.

Psihologul Daniel Kahneman identifică (în cartea sa Gîndire rapidă, gîndire lentă) două sisteme care ne ghidează gîndirea. „Sistemul 1 este rapid, intuitiv şi emoţional; Sistemul 2 este mai lent, mai deliberativ şi mai logic.” În această paradigmă ajungem la un compromis printr-o abordare rațională a unei situații, cu precădere prin intermediul gîndirii lente, caracteristică Sistemului 2. 

Concesia este, îndeosebi în latura relațiilor afective, expresia gîndirii rapide, intuitive, putînd fi o formă de manifestare a fricii, materializînd teama noastră de un eșec, dorința de a evita o confruntare, grija de a nu pierde un avantaj. În clipa în care ești angrenat într-o dispută și nu ai timp să evaluezi toate implicațiile reacțiilor tale, poți sub presiune să cedezi, să nu răspunzi la un afront, să renunți la un drept, doar pentru că judecata grăbită (ce caracterizează Sistemul 1) nu ți-a permis alte opțiuni, ai avut la îndemînă doar concesia. Te iluzionezi că a fost o întîmplare, chiar dacă asta îți scade încrederea în tine. 

În viața de zi cu zi, concesiile par de obicei fapte nevinovate, banalități: „l-am lăsat pe X să treacă înaintea mea pe coridor, deși eu intrasem primul în acel spațiu, nu l-am contrazis pe Y pentru că erau prea mulți colegi de față și ceilalți ar fi zis că sînt un certăreț, am acceptat scuza consoartei pentru că m-ar fi refuzat și ea mai încolo, nu l-am pus la punct pe cel care m-a jignit pentru că aș fi pierdut autobuzul”. Aceste gesturi (dintr-un ipotetic manual de concesii) fie sînt cedări datorate presiunii aparente a timpului, fie apar din teama de a nu pierde o favoare, de a nu părea antisociali, ori le facem pentru că așa a fost să fie, sîntem suma automatismelor cotidiene. 

Sistemul 1 e cel mai la îndemînă cînd trebuie să reacționăm rapid. De cele mai multe ori, nu apucăm să apelăm la judecata lentă, chibzuită, a Sistemului 2. Sîntem parte dintr-un sistem de tranzacții în care regulile au fost trasate de la prima întîlnire cu un om sau din momentul în care am intrat într-un mediu social, devenim rezultatul unui raport de forțe, e o alegere instinctivă, cum cel mai slab își arată gîtul lupului mai puternic. Iar lucrurile acestea rămîn așa cum s-au petrecut de prima dată. În zadar încerci să schimbi o decizie dacă a trecut orizontul de timp în care acțiunea ta ar fi avut relevanță. 

Nu am descoperit America, dar este tonic să găsesc ceva din situația descrisă mai sus în acest fragment (din „Juruința femeilor”) aflat în Cartea Cărților (mai precis în „Cartea Numeri”, capitolul 30): „14. Şi anume, dacă [bărbatul] nu-i zice nimic zi de zi după ce află de lucrul acesta, el întăreşte astfel toate juruinţele şi toate făgăduielile cu care s-a legat ea; le întăreşte pentru că nu i-a zis nimic în ziua cînd a aflat de ele. 15. Dar, dacă nu le primeşte, după ce a trecut ziua în care le-a aflat, va fi vinovat de păcatul nevestei lui”. 

Așadar, dacă o persoană (o femeie în acest caz) face o juruință („promisiune solemnă”), bărbatul ei va putea anula acest act numai în ziua în care a aflat de promisiunea ei, dacă însă reacționează mai tîrziu, juruința asta nu mai poate fi întoarsă. Sistemul 1 avea, în acest caz, un răgaz de o zi pentru a răsturna situația. Sentimentele noastre sînt și ele un fel de judecăți, răspunsuri prompte ale sistemului intuitiv probabil, iar în zilele noastre, cred că sînteți de acord, avem mult mai puțin timp disponibil pentru a evita o concesie.

Ion Pleșa este prozator. Cea mai recentă carte publicată este volumul de proză scurtă Anotimpuri care nu se repetă, Editura Nemira, 2018.