Nu vreau să intru în pielea unui turist agnostic, dar nu-mi pot împiedica sentimentul că, oricît am frecventa, ca străini, un oraș străin, el nu ne poate deveni cu adevărat familiar. Aceeași înstrăinare poate fi atribuită și nativilor care – așa cum parizienii nu urcă în Tour Eiffel și riscă să amîne indefinit prima vizită la Luvru – confundă obișnuința cotidiană cu posesia unor secrete volatile: sînt de acolo, fără ca această apartenență formală să le influențeze în profunzime viața. Cele două situații, oarecum simetrice, ne duc gîndul spre romanul lui Camus, Străinul. Ele sugerează cumva adevărul mai larg potrivit căruia sîntem pelerini pe pămînt: cum să prinzi rădăcini dacă duci în spate, ca pe o cruce, condiția de ființă trecătoare?

Cu excepția celor înflăcărați de anecdotele trecutului, care învață pe de rost poveștile emblematice ale unei cetăți, plictisindu-și adesea interlocutorii cu o pedanterie de anticar, locuitorii acesteia rămîn inconștient marcați de ideea că patria lor se află în altă parte – fie într-un colț mai fericit al planetei, fie într-un spațiu imaginar și intangibil, care capătă, tocmai prin distanță, prestigiul unui giuvaier fascinant. Pretindem că știm bine un oraș dacă nu ne rătăcim pe străzile sale principale, bătute de pașii tuturor, sau dimpotrivă, dacă putem furniza indicații despre unele unghere absente din memoria colectivă, dar încărcate de un șarm neconsumat. Ansamblul capătă coerență prin axele centrale și prin rezervorul său de exotism neașteptat, fără ca aceste dimensiuni contrastante să epuizeze – sau măcar să salveze esențialul – din ceea ce zidurile caselor ascund: destine individuale, aglutinate într-o tipologie romanescă, plus nenumărate pasiuni, irosite pe veci, prin moartea celor ce le-au fost martori.

Bucureștiul, unde m-am născut și am trăit cea mai mare parte a vieții mele, îmi răspunde cu o totală indiferență la lipsa de afecțiune pe care i-o arăt, chiar dacă am și eu o listă cu locuri preferate, marcate de amintiri frumoase. N-aș putea spune că mă simt străin aici din pricina anilor petrecuți la Paris, Roma și Lisabona – citadele bogate în patrimoniu istoric pesemne inegalabil –, ci mai curînd pentru că nu resimt o dragoste comună a bucureștenilor față de urbea „lor“. Vechiul București, laborios restituit prin memorialistica recent publicată sau exaltat în proza citadină interbelică, este prea delabrat pentru a mai însufleți sentimentul unei identități colective, tot așa cum Bucureștiul „recent“, construit brutal, monoton și opresiv sub orînduirea comunistă, are mai curînd efectul unui coșmar fără sfîrșit. Vorbim despre un oraș în care schimbările sînt frecvente, cutremurele – devastatoare, iar stilurile nu doar eclectice, ci și superficial asimilate. Pe o stradă de lîngă casa mea (o clădire cubistă, din anii ’30) exista o vilă cu bîrne și cărămizi aparente, în manieră Tudor Revival, ridicată de vreo familie burgheză. Avea vitralii, o ușă principală cu ghinturi de fier și un acoperiș în dublă pantă, cu țigle roșcate, pe cînd elegantul interior, pe care am avut ocazia să-l cercetez în adolescență, vibra sub stucaturi albe, deasupra unei scări sumbre de mahon, coborînd pînă în preajma șemineului din piatră, instalat în salonul de la parterul ușor înălțat. Sub pretextul unei renovări radicale, vila a fost demolată și reconstruită întocmai, fără suflet, din nimicul opulent al vreunui nou îmbogățit, care a închiriat-o mai apoi unei firme de „știință a nutriției“. Falsul Ev Mediu englezesc, de la începuturile clădirii, s-a prefăcut acum într-o butaforie medicală de lux, pentru clienți cu dare de mînă, care au distrus cîntarul… La prima vedere, nu e decît o poveste despre metamorfozele inerente oricărui edificiu, sub presiunea împrejurărilor istorice, reflectate în presiunile „pieței imobiliare“, însă văd aici doar tristețea sterilă a unei capitale care și-a distrus sistematic noblețea, între debandada „citatelor“ scoase din context și refluxul parvenirilor ciclice. E bine, pînă la urmă, că sîntem doar trecători… 

Teodor Baconschi este diplomat și doctor în antropologie religioasă.