Lecţia răbdării, combinată indisociabil cu cea a speranţei, pare să fie vitală în programul ascensiunii noastre, pe orice plan ar fi vizată aceasta. Dar şi, în egală măsură, o temă consacrată în discursul sapienţial curent al celor care-ţi evaluează situaţia. Dispuşi să-ţi livreze sincer, din afară, axiologia pacienţei pe care ar trebui să o ilustrezi în conjuncturile ţesute de incomprehensibilul (con)curs al vieţii, prietenii, dar mai ales ne-prietenii (declaraţi sau nu) îţi şoptesc cu sfătoşenie condescendentă: „Răbdare! Trebuie să ai răbdare! Totul se va rezolva, dar în timp!“. Alţii, preocupaţi veros de propriile scheme subterane, îţi servesc, sub masca unei nobleţi ataraxice, cu aceeaşi recurenţă, povaţa despre răbdare, prevăzînd abil consecinţele amestecului tău în planurile lor. De fapt, dintre aceştia toţi, prea puţini sînt cei ale căror biografii, cunoscute îndeaproape (în sensul de story, nu de history, descris de Gérard Egan), pot proba topica respectivă la înălţimea etalată în vorbe. Şi la fel de puţini, rarisimi chiar, sînt cei care, prin conduita lor curentă, observabilă, asumă comportamental metabolismul răbdării autentice.

Fie că că îţi construieşti, cît de serios cu putinţă şi pe criterii meritocratice, o carieră, pe care o vrei performantă şi onorabilă, fie că acumulezi candid nădejdi în ameliorarea socio-economică a ţării tale (un proces labirintic şi de o lentoare exasperantă, în cazul României noastre), fie că aştepţi vremuri mai bune pentru tine, familia şi naţia ta, în toate ţi se pretinde o cvasiinfinită practică a răbdării. Chiar şi în gîndirea creştină mîntuirea vine la capătul unei răbdări de proporţii martirice, Iisus îndemnîndu-Şi apostolii să rabde „pînă la sfîrşit“ reacţiile ostile, represive chiar, ale multora dintre adresanţii mesajului evanghelic (Matei 10:22). În acelaşi sens, o altă sintagmă, poate mai rezonantă prin dramatismul devenit liric al istoriei din care descinde, complineşte accepţia biblică a temei: „răbdarea lui Iov“. Adică un spirit hiperrezistent, imun la deznădejde. Într-adevăr, dintr-o anumită perspectivă, a răbda înseamnă şi a îndura. Mai ales a îndura. Împrejurări nefavorabile, tergiversări ingrate ale existenţei, oameni, gînduri, neputinţe (proprii sau induse), răul din lume. Ce te faci, aşadar, cînd un concert inextricabil al realităţilor din afara ta te reprimă cu o forţă pe care, indiferent cum i-ai sta împotrivă, chiar eludînd-o, nu o poţi depăşi? Trebuie să o accepţi. Nu ai încotro. Îţi trebuie… răbdare. Dacă ai şansa unei fizionomii interioare cu înclinaţii stoice, vei asimila această virtute ca pe o formă pasivă a curajului (Petru Creţia), ca pe o rezistenţă activă, intim conectată, în baza unui calcul sacru al conştiinţei, la un ideal care întîrzie să se contureze. Şi îţi va fi, desigur, mai uşor. Dacă nu, îţi vei supune spiritul unei tensiuni cu efect coroziv pe care nu o vei stinge, poate, niciodată. Totul ţine, repet, de o poziţionare existenţială eliberatoare, rod al trudei de sine, dar şi al influenţelor paideice salvatoare pentru care nu poţi fi decît recunoscător semenilor de la care au venit la momentul oportun. Cred, aşadar, în virtuţile oţelitoare ale răbdării, nu şi în simulacrul ei, prezent fariseic în prea multe solicitudini consilieriste.

Marea biruinţă prin răbdare se obţine cu puterea de a rămîne la fel de motivat şi încrezător ca la început, evitînd înrăirea sufletului sau ruina lăuntrică, efecte care uneori pot surveni chiar şi în lipsa unui gest vizibil care să anuleze „aşteptarea“ în care eşti nevoit să rezişti. În istorie sînt eroi care s-au impus prin răbdare şi eroi care au ajuns astfel prin impetuozitate şi reacţie imediată. Şi unii, şi alţii ne sînt modele. Pe de altă parte, absurdul răbdării survine odată cu invaliditatea finalităţii ei. Aştepţi, rabzi, înduri, îţi temperezi elanuri sufleteşti şi îţi înăbuşi gînduri creatoare, pe care, ştii sigur, actuala conjunctură nu-ţi va da posibilitatea să le valorifici, toate însă cu speranţa navigantă a unei izbînzi oricît de îndepărtate, dar realizabile. Aşadar, inexistenţa „limanului“ anulează valoarea consecvenţei tale ascetice. Iată de ce, pierzîndu-şi sensul, răbdarea în sine, doar ca exerciţiu automodelator, este psiho-extenuantă, sadică, iar în ultimă analiză absurdă.

Considerată de Schiller apanajul „sufletelor mari“, răbdarea, ca de altfel toate calităţile unui suflet, vine dintr-o lume parcă supraumană. Dintre toate trăsăturile unei fiinţe omeneşti admirabile, răbdarea este cea mai predispusă la teste de tot felul. Şi le trece pe toate cu un fel de obstinenţă senină care se hrăneşte dintr-o herculiană putere interioară şi din latenţa, fie ea cît de ascunsă, a reuşitei. Cu toate evidenţele militante împotrivă-i, răbdarea nu acceptă, nici în ruptul capului, condamnarea voinţei la eşec. Ea se aşterne, cu înţelepciune deloc resemnată, pe aşteptat. Bineînţeles, numai raportată la scopuri cinstite aşteptarea ei este meritorie. Răbdare poate avea, de pildă, şi un hoţ profesionist care aşteaptă luni şi chiar ani să cunoască perfect, pînă în detalii infinitezimale, ţinta viitoarei lui lovituri. Răbdare ţi se pretinde, bunăoară, în faţa semidoctismului oportunist care vînează (sau păstrează), cu o ingenioasă tactică a succesului, slujbe şcolare şi universitare de care depinde cultura ţării. Tonul grav pe care sînt anunţate reformele sistemului educaţional, inconturnabil şi esenţial oricărui chip decent al viitorului nostru, eşuează inapt. Tot în registrul răbdării imposibile, ţi se impune (şi societatea noastră este darnică în exemple) un răstimp inadmisibil (consecinţă a unor criterii selective discreţionare, aservite politic) pentru rezolvarea cazurilor flagrante de corupţie publică. Şi aşa (mult) mai departe. De aceea, reperul hermeneutic al virtuţii la care mă refer este unul pe cît de greu edificabil, pe atît de volatil. Nu ştii, practic, pe ce coordonate să îi stabileşti sensul. Să o glorifici sau să-i rezervi circumspecţie? Care-i este limita? Acel „pînă la sfîrşit“ al Mîntuitorului este, cu intenţie pedagogică, inexact tocmai pentru a fi paradoxal, aşa cum sună de altfel mai toate preceptele hristice. Prin urmare, aşa cum era de aşteptat, o considerabilă doză de subiectivitate intervine în opiniile ce privesc acest deziderat etic.

Există, totuşi, tipuri şi faţete ale răbdării. E bine, de pildă, să ai răbdarea lucrului bine făcut. Cultura profunzimii şi a seriozităţii întreprinderilor tale, indiferent de sfaturile fast food ale unora, este condiţia esenţială a perenităţii. Dacă, în genere, s-a dovedit că „timpul nu iartă nimic din ce a fost făcut fără el“, exigenţa autoimpusă a calităţii te transformă finalmente în propriul tău didact, după ce te lasă timp îndelungat să treci mai mai întîi examenul uceniciei atente şi dornice de perfecţiune. Precipitarea patologică în a obţine totul imediat nu este, în mod sigur, semnul unei bune întemeieri spirituale. Există, orice ar spune temerarii necopţi, o rînduială şi un ritm ale existenţei pe care nu e bine să le tulburi, ci să le respecţi şi, dacă poţi, să le asumi. Trebuie să ai, de asemenea, îngăduinţă în relaţiile cu semenii, evitînd a-i percepe după unele gesturi fugare sau după caracterizări indirecte. Persoana umană este mult mai mult decît scăderile sau imperfecţiunile ei. Dacă vei căuta, cu răbdare şi dragoste, aşa cum se spune că o face Creatorul (dornic de iubire, El nu se lasă „înşelat“ de faţa omului, care poate fi adesea conjuncturală, deci histrionică şi disjunctă de cuget, ci „caută“ la inima creaturii sale), vei descoperi etaje ale fiinţei lui personale care îl apropie mai mult de Bine şi de Frumos decît de opusul lor, chiar dacă acestuia din urmă îi aduce atît de des tributuri. De aceea, remarcabili sînt acei oameni care vor, ştiu şi pot să-şi cunoască semenii fără a-i cataloga pripit şi fără a-şi refuza astfel experienţa cea mai rodnică spiritualmente pe care o pot avea: comuniunea interpersonală. Există, apoi, răbdarea de a nu cîrti, de a nu te răzvrăti împotriva unei stări factuale presante, chiar dacă toate evidenţele te îndreptăţesc să „dai cu pumnul în masă“ şi să spui: „pînă aici!“. Atitudinea fratelui fiului risipitor din parabola noutestamentară este întrucîtva grăitoare pentru această direcţie de conduită. Se supune desăvîrşit poruncilor tatălui, dar nu-i poate răbda acestuia iubirea copleşitoare arătată fiului dispus la ispăşire totală. În loc să-l sensibilizeze, tabloul magnanimicei efuziuni părinteşti îl abrutizează şi, în consecinţă, se revoltă orgolios. Cuminţenia lui se dovedeşte infirmă şi mediocră! Mitul Fratelui, pilduitor proiectat filozofic de C. Noica, a proliferat în umanitatea noastră tipologii sinistre, de care ar trebui să ne ruşinăm şi care se cer exorcizate prin cultura fraternităţii de cea mai pură sorginte evanghelică. Tot în perimetrul discuţiei de faţă intră şi răbdarea de sine. Dacă a suporta cerbiciile etice ale celorlalţi constituie, parcă mai mult astăzi decît în trecut, un supliciu social, a te răbda devine o acută problemă de reflecţie şi conduită intrapersonală. Există, aici, din fericire, o premisă benefică. A ajunge să-ţi pui problema autorăbdării presupune parcurgerea unor etape notabile în cunoaşterea de sine. Ai ajuns să te cunoşti destul de bine pentru a-ţi identifica propriile porniri şi habitudini dezavuabile, înaintea efortului impus de responsabilitatea corijării lor. Iată considerentul principal pentru care înţelepciunea filocalică atribuie cunoaşterii de sine o valoare superioară chiar putinţei de a învia morţii sau de a vedea îngerii.

Cu toate acestea, am întîlnit puţini oameni pe care să îi admir pentru justeţea răbdării lor. Ceea ce nu înseamnă că ceilalţi „răbdători“ nu sînt de admirat, ci doar că eu nu i-am putut integra pleiadei mele valorice. Culpa îmi aparţine. Nu am avut, pesemne, răbdarea de a-i înţelege. 

Marius Ciobotă este doctor în Filologie al Universităţii Bucureşti.