Oraşul în care aş vrea să locuiesc nu face parte dintre filmele SF, nici din­tre cele de groază, dar nici din­tre cele obişnuite. Oraşul în care aş vrea să locuiesc chiar a existat acum 100 de ani. Ar­hi­tectura nu este singurul lucru care mă fa­ce să-mi doresc să locuiesc în acest tip de o­raş. De fapt, cred că arhitectura mă in­te­resează cel mai puţin. În schimb, străzile a­bia circulate de maşini, parcurile şi păr­cu­leţele la tot pasul, spaţiile verzi, lacurile cris­taline (de unde nu lipsesc lebedele şi ra­ţele, în aşteptarea firimiturilor de pîine), ae­rul curat şi cerul senin – acestea sînt, du­pă părerea mea, cele mai semnificative lu­cruri, fără de care oraşul meu din 1900 s-ar ase­măna cu oraşul meu de astăzi, care nu‑mi place.

Aş fi muşteriul permanent al acelor stră­duţe înguste şi al zecilor de ma­ga­zine înghesuite în care, sur­prin­zător, încap o grămadă de oameni – doam­ne cu rochii elegante, domniţe ne­răb­dătoare şi domni indecişi în alegerea ca­dou­lui perfect. Aceste boutique-uri reprezintă o ma­re parte din viziunea mea asupra ora­şu­lui de la 1900. Filmele vechi şi poveştile stră­bunicilor nu prea menţionează mall-uri sau supermarket-uri. Probabil că, dacă am spu­ne aceste cuvinte în preajma lor, ne-ar în­treba, cu uimire, ce înseamnă.

De asemenea, mi-ar plăcea să ascult a­cele discuţii zilnice între clientele bou­ti­que‑urilor sau între vînzătoare şi cliente.

– Vai, dar ce aglomeraţie! Dacă acum este aşa, la început de săptămînă, sîmbăta cum o fi?

– Sînt complet de acord. De cînd staţi la coa­dă?

– Oh, cu siguranţă de mai mult de ju­mă­tate de ceas! Şi dumneavoastră?

– Ei! Eu am venit acum 15 minute; am vă­zut această coadă imensă şi m-am decis să mai probez cîteva rochii, între timp. Şi ce idee splendidă am avut! Ia uitaţi, încă pa­tru persoane şi urmez eu. Intuiţia…

– Da, da, într-adevăr. Intuiţia este tare fo­lo­sitoare! Dar, vai, ce-o face vînzătoarea? Pe cu­vînt, are aceeaşi clientă în faţă, de cî­teva mi­nute bune! 

– Am observat şi eu acelaşi lucru. Poate are o problemă...

– Ei! Ce problemă să aibă? Vă spun, da­că mă duc acum la ea, să vedeţi ce repede o să termine.

– Aşa-i, aşa-i. Ce s-a mai ales şi de dom­nişoarele acestea…

Oamenii politicoşi, cu un permanent zîm­­bet pe faţă, ar face parte cu siguranţă din oraşul în care aş vrea să locuiesc. Bă­nu­iesc că nimănui nu îi face plăcere să-şi în­cea­pă ziua cu un brutar morocănos (care mai şi arde pîinea, pe deasupra) sau cu un bir­jar care nu înţelege sensul cuvintelor „cel mai scurt drum“. Nu – astfel de oameni nu au ce căuta în oraşul meu ideal.

Bineînţeles, nu ar trebui să existe sfîrşit de săptămînă fără cel puţin un bal. Acestea ar avea loc în nişte clădiri superbe, cu în­că­peri atît de înalte, încît abia ai mai putea ve­dea detaliile picturilor de pe tavan. Uşile din lemn ar crea o atmosferă şi mai adec­va­tă împreună cu pereţii şi podeaua în culori pre­cum auriul sau argintiul.

Pe lîngă toate acestea, oraşul în care aş vrea să locuiesc ar fi cel mai unit oraş din­tot­deauna. Vecinii s-ar ajuta între ei cu ori­ce ar avea nevoie; toţi cetăţenii s-ar întîlni în fiecare săptămînă în piaţa cea mare din cen­tru, pentru a rezolva problemele ora­şu­lui, pentru a-şi susţine ideile de îm­bu­nă­tă­ţire a lui, pentru a discuta ultimele noutăţi, pen­tru a critica serviciile oraşului (Pri­mă­ria, croitoreasa, vînzătoarele, brutarul, cofe­tarul... şi aşa mai departe), atunci cînd este cazul – într-un cuvînt, pentru a socia­li­za. Dacă cetăţenii unui oraş nu socializează din cînd în cînd, devin distanţi şi non­şa­lanţi, fiecare pe principiul „eu sînt bine, cei­lalţi se descurcă“.

Aşadar, chiar dacă oraşul în care mi‑aş dori să locuiesc nu are ex­tra­te­reş­tri pe post de locuitori, nave spaţiale pe post de maşini şi case în formă de sfere – el nu mai poate fi real. Din mo­ment ce a existat odată, iar lucrurile de a­cum sînt mult mai diferite de ceea ce a fost a­tunci – îl putem considera, oarecum, din lu­mea fantastică! Prin urmare, ar trebui să ne aşteptăm la poveşti cu omuleţi verzi de la începutul secolului al XX-lea…

 

Marina Teodora ZORILĂ, clasa a VI-a, Şcoala nr. 12 „Herăstrău“, Bucureşti