Bucureştiul este supranumit Micul Paris, dar cum s-ar numi Bucureştiul dacă ar fi o variantă în miniatură a bi­ne­cu­noscutului New York? Eu nu mi-am putut ima­gina o versiune mai mică a marelui oraş, deci o să vă introduc (să vă fac turul) în­tr-o versiune îmbunătăţită.

De sus, oraşul pare un fel de puzzle ce în­făţişează un rîu şi malurile galben-ma­ronii ce îl înconjoară, rîul vărsîndu-se, în fi­nal, în mare (la propriu). Din lateral pare a fi un munte ce se înalţă pînă peste nori, iar de la poale pînă în vîrf se întîlnesc, în a­ceastă ordine, următoarele culori: gal­ben, roşu, bej, negru, apoi mult al­bas­tru şi gri. De jos (de pe pămînt), nu se prea ve­de nimic în afară de conducte şi iar con­ducte ce formează o pînză de fire de di­fe­rite culori şi forme.

Un pic mai sus intrăm deja în peisajul ur­ban. Pămîntul se zgîlţîie sub greutatea co­losală a metrourilor pline cu oameni gră­biţi care au o destinaţie clară şi nu îşi permit să întîrzie mai mult de o clipită. Pe pe­ronul metroului aşteaptă aceiaşi oa­meni grăbiţi, care intră, într-o disciplină im­presionantă, în vagoane. Un bărbat înalt, bine-făcut, cu o servietă din piele nea­gră, iese şi împinge o portiţă, apoi iese di­rect în stardă prin arcada albă de mă­ri­mea unui elefant.

Trei benzi pe un sens, fiecare ocupată de sute de maşini. Maşini mici şi sim­pa­tice, maşini mari şi înfiorătoare, taxiuri gal­bene cu dungi din carouri, autobuze, mi­crobuze şi alte autovehicule îşi fac plim­barea zilnică. Semafoarele strălucesc, in­di­cînd un roşu aprins. Ca prin minune, toa­te maşinile se opresc, iar cînd reîncep să meargă, se mişcă ca o armată bine an­tre­nată la o paradă.

Pe trotuar oamenii se mişcă în toate di­recţiile. Zeci de fast-food-uri şi alte res­taurante sînt înşiruite pe marginea tro­tua­relor. Înăuntru e vîlvă mare. Sunete de pa­hare de băuturi alcoolice se aud.

Mai sus, pe stradă, se află o clădire ma­re şi rotundă acoperită cu sticlă pe a­proape toată suprafaţa. Este un centru co­mer­cial. Adolescenţi colindă magazinele şi ca­fenelele. Fetele ţin 4-5 pungi în fiecare mî­nă şi localizează cele mai faimoase ma­gazine.

Ieşim de acolo şi o clădire mare de cu­loa­rea nisipului domină peisajul, alături de un zgîrie-nori acoperit în întregime de plăci albastre în care s-ar putea reflecta chiar şi o furnică. Înăuntru sînt birourile di­fe­ritelor companii. Angajaţi încercănaţi, cu cănile de cafea pe mese şi cu foi şi notiţe pes­te tot, tastează cu mîinile tremurînde ul­timul cuvînt dintr-un document sau o ce­rere.

Mergînd mai departe, ajungem în sub­urbii. Casele arată toate cam la fel: aco­pe­ri­şuri roşii sau maro, pereţi din scînduri de lemn vopsite în alb sau din cărămidă, cu­lorile variind de la alb la maro. Gră­di­nile din faţa caselor au iarba tunsă la mi­limetru şi unele case au şi cîteva tufişuri ici şi colo. Bărbaţii tund iarba şi îşi spală ma­şinile, copiii merg pe biciclete sau pe skate­board-uri, fetele şi mamele (sau fe­meile în general) nu apar în peisaj, ele fiind la cumpărături sau la serviciu.

În port sînt vapoare cu pasageri care urcă sau coboară în şi din vapoare. Altele, mai murdare, au mai multe pînze şi plase cu peşti pe care le descarcă în port, fiind trans­portate mai apoi la fabrici sau direct în magazine.

Îndepărtîndu-ne de oraş, acesta dis­pa­re odată cu toate minunăţiile lui.