La prima vedere, Noul Ateism – combaterea zeloasă a „iraționalismului religios“ cu argumente raționale, promovată sonor de Christopher Hichens, Sam Harris și Richard Dawkins – este împlinirea visului pozitivist al lui Auguste Comte. Umanitatea a progresat pînă în punctul luminos unde se poate sprijini pe propria ei rațiune, abandonîndu-și credințele iraționale și superstițiile din copilăria ei spirituală. Avînd de partea sa și imbatabila teorie evoluționistă, Noul Ateism a avut toate atuurile pentru a deveni noua religie universală a umanitățîi. De-a lungul anilor, Noii Atei nici n-au predicat – deseori în polemici cu creaționiștii – altceva. Sosise timpul – nu-i așa? – ca umanitatea să se lepede de miturile religioase infantile și să îmbrățișeze matur umanismul secular. După atîtea descoperiri științifice uimitoare, ar fi fost cazul să „ne coacem la minte“ și să abandonăm himerele vechilor misticisme.
Și totuși, nu numai că visul iluminist al secularizării totale și ireversibile nu s-a împlinit, dar, mai rău, au renăscut fanatismele și fundamentalismele religioase, de obicei combinate cu tot soiul de naționalisme primitive. La ora actuală, întîlnim forme gregare de manifestare național-religioasă nu numai în religiile abrahamice cu „istorii violente“, ci și în pacificul budism (de pildă, la budiștii ultranaționaliști din Myanmar).
Lideri populiști din toată lumea se bucură, în plus, de succes electoral vînturînd un discurs bine fezandat în idei „tradiționaliste“ cu ingrediente religioase. E vorba, desigur, mai curînd de o zgomotoasă propagandă naționalist-religioasă, superficial bisericoasă – rareori e în joc the real thing. Pe meleagurile noastre, de pildă, un partid tot mai feudal, ca PSD, lansează icoane electorale cu Arsenie Boca și organizează, prin evlavioși primari ca Pandele & Firea, pelerinaje totemice la „sfintele moaște“. În Polonia, partidul populist-naționalist PiS al lui Jaroslaw Kaczynski are legături solide cu clerul catolic conservator (care și-a văzut subsidiile majorate de numitul partid). Donald Trump a fost susținut, între alții, de Dreapta Creștină din SUA. E clar că nu discursul liberal, umanist-secular al Iluminismului are acum cea mai mare trecere. Fiind asociat cu efectele globalizării și cu distrugerea culturilor locale, discursul globalist tinde să devină anatemă în ultimii ani, din Polonia pînă în SUA, trecînd prin Catalonia, Ungaria, Polonia și, cel puțin la nivelul elitelor politice, România. Umanismul secular e tot mai des asociat cu o ideologie regională a elitelor prospere din Occident. O ideologie cu care cea mai mare parte a lumii are destul de puține de împărtășit. De ce?
O explicație, care pornește de la „teoria sentimentelor morale“ a lui David Hume, se găsește în cartea lui Jonathan Haidt, Mintea moralistă (Humanitas, 2016). Oamenii nu sînt în realitate motivați și guvernați de „rațiunea superioară“ imaginată de Platon. Motivațiile lor reale au la bază sentimente, intuiții și emoții morale. Mai întîi avem oroare de uciderea unor ființe umane sau animale nevinovate, pe urmă inventăm, printr-un proces de raționalizare, drepturile omului și drepturile animalelor. Rațiunea nu guvernează, ci apără strategic intuițiile și sentimentele. Or, „modelul Noului Ateu se bazează (tocmai) pe viziunea raționalistă asupra minții a lui Platon“, explică Haidt (p. 309). Altfel spus, platonismul și raționalismul acestei doctrine ar explica slaba sa putere de convingere. E inutil ca Noul Ateism să proclame „rațional“ că religia e o himeră periculoasă, atîta timp cît intuițiile și emoțiile oamenilor înclină, în multe culturi contemporane, spre ceva diferit.
Să privim totuși o clipă și spre teologia occidentală. Mă voi referi în special la teologia catolică, despre care știu probabil ceva mai mult. Mare parte din teologia morală oficială a Bisericii romane a fost dominată de conceptul lui Toma de Aquino de voință liberă privită ca un apetit rațional. John Duns Scotus a rafinat doctrina catolică a voinței, făcînd distincția între o atracție pentru ceea ce e comod și avantajos, numită de el affectio commodi, și o alta față de ceea ce e drept, affectio iustitiae. Mai mult, Scotus a văzut în apetitul intelectual o affectio commodi. Aceasta înseamnă că apetitul intelectual, de unul singur, nu poate asigura libertatea voinței. În acest scop, e nevoie și de o affectio iustitiae, care introduce moralitatea în orizontul voinței. Mai simplu spus, pentru ca voința să fie liberă, trebuie să fie capabilă să ia și decizii morale care nu sînt convenabile sau avantajoase pentru individ.
În termeni contemporani, putem spune că oamenii nu iau totdeauna, în politică, de exemplu, deciziile unui homo oeconomicus rațional. Intervin, de obicei, și emoții și afecte stimulate de loialități, credințe și ideologii. E, de aceea, posibil să voteze cu un candidat care nu le va spori bunăstarea și avantajele, de pildă din cauza unei affectio iustitiae pentru programul său social, cum se întîmplă la mulți alegători de stînga. Dar și dreapta poate vota în răspăr cu interesele și avantajele individuale, de pildă dacă sînt în joc interesele naționale.
Revenind la teologia morală, observăm că Toma de Aquino crede, la fel ca și Platon, că voința poate fi guvernată de rațiune mai mult decît de emoții și sentimente – și, la fel ca Aristotel, că o asemenea voință asigură moralitatea acțiunilor și fericirea omului. Omul rațional e așadar cineva pe deplin moral și fericit. Observăm însă aici o doctrină morală raționalistă care, fără a fi comparabilă cu reducționismul neopozitivist al Noilor Atei, se revendică totuși de la același platonism al rațiunii superioare.
Noul Ateism a fost aspru criticat chiar de mulți atei onorabili ca o doctrină agresivă, care caricaturizează religia fără a ști mai nimic despre ea. Dar puțini au remarcat că, în ciuda lipsei sale de merite, Noul Ateism împărtășește cu o anumită teologie cel puțin credința platonică în superioritatea rațiunii. Oare așa se explică de ce atît raționalismul tomist (desigur, incomparabil mai sofisticat filozofic ca anatemele lui Dawkins), cît și Noul Ateism sînt astăzi niște doctrine ieșite din uz? Am renunțat oare să mai credităm orice doctrină raționalistă într-o epocă postmodernă sufocată de știri haotice, de multe ori false, și de iraționalul rețelelor sociale?
Nu e numai atît. În ultimii ani, Noi Atei ca Sam Harris și Richard Dawkins au comis și cîteva păcate mortale din perspectiva stîngii occidentale. Au făcut afirmații care au putut fi asociate de lectorii lor liberali cu islamofobia, rasismul și supremația albilor. Au apărut, ca urmare, numeroase articole în presa occidentală de stînga (The Guardian, Politico Magazine etc.) ale unor liber-cugetători care se dezic total de ateismul „bigot“ și „rasist“ al Noului Ateism. Pe scurt, stînga seculară s-a săturat de Noii Atei și și-ar dori un ateism mai corect politic, în timp ce dreapta respectuoasă față de simboluri și tradiții religioase a fost iremediabil ofensată de cruciada lor militantă împotriva „răului absolut“ al religiei. Iar ateii onorabili și-ar dori un ateism mai nuanțat, gentil și bine informat, care să pornească de la înțelegerea contextelor în care au apărut religiile lumii – nu de la decupaje, demonizări și caricaturizări. Noul Ateism le apare astăzi tuturor, deși din motive diferite, ca un bigotism tot mai nefrecventabil. Nu însă atît din motive epistemologice legate de raționalismul său platonic, ci pentru că nu răspunde așteptărilor morale sau ideologice ale nimănui, probabil cu excepția unui cerc restrîns de zeloți, încă devotat lui Sam Harris. Noul Ateism n-are anvergura unei „noi religii universale“, ci a eșuat într-un lamentabil sectarism.
Tereza-Brîndușa Palade este conf. univ. dr. la Facultatea de Științe Politice, Școala Națională de Studii Politice și Administrative.
Foto: Sam Harris, wikipedia