Consum parizian

Evident, Parisul nu se reduce, nici pe departe, la consum. Nu-mi voi permite, în cele ce urmează, să… caracterizez în vreun fel Parisul: îmi dau seama că mă depăşeşte. Ci doar să semnalez mici accente consumiste întîlnite în scurta-mi incursiune pariziană.

Indiscutabil – şi deja un loc comun – că rafinamentul e una dintre trăsăturile consumului parizian. Orice ţi se oferă, de la o clătită la un platou cu stridii, are stil. Şi oricine ţi-l oferă se străduieşte să o facă într-un mod cît mai profesionist.

De pildă, personalul hotelului la care stăm: membrii staff-ului de aici fac eforturi, vizibile, ca ai lor clienţi să fie mulţumiţi. Hotelul nu e extraordinar, dar noua directoare încearcă să facă din „ograda“ ei una altfel decît celelalte. A avut ea o găselniţă – sînt sigură că departe de a fi unică: un open bar deschis toată ziua, în holul hotelului, cu gustări, cafea şi ceai. Pentru ca atunci cînd clienţii hotelului sosesc, obosiţi şi posibil înfometaţi, din peregrinările lor turistice, să se poată aşeza într-un loc plăcut şi să-şi refacă forţele.

Gustările nu sînt cine ştie ce, dar sînt multe şi frumos aranjate, iar ceaiul şi cafeaua sînt bune. Aranjamentul şi intenţia contează: la fel, la micul dejun, care obişnuit se desfăşoară într-o sală destul de mică, personalul s-a străduit să asorteze coloristic locul: dungile roz, galbene şi verzi (în culori gen bezea sau marker) de pe şervetele prezente pe mese sînt asortate cu un trandafir fals, aflat într-un bol cu nisip fals. Iar în mijlocul peretelui, deasupra locului unde se pun untul şi cerealele, designerii au lăsat o piatră mare, pur şi simplu. Nu pot spune că dă rău…

În alte locuri, mai specializate, preocuparea pentru mica perfecţiune şi pentru binele clientului e mai vădită. La Le Paradis du Fruit, unde se mănîncă şi se beau amestecuri formidabile de fructe şi legume (uneori şi cu peşte şi creveţi), ai o mai clară perspectivă asupra amănuntului care contează: aranjamentele lor, fie ele din avocado şi fasole verde, fie din frişcă, mango, kiwi, căpşuni şi îngheţată făcută la faţa locului sînt impecabile. Iar chelnerul care ne servea era foarte serios. Avea un aer aproape intelectual în modul în care lua în serios tot ce făcea: nu zîmbea, nu făcea poante, nu se „dădea“ profesionist. Pur şi simplu, asculta atent şi-şi nota sîrguincios tot. Se vedea pe el că face eforturi să-şi îndeplinească treaba corect şi exact.

Eforturi pe care le-am observat şi la amploiaţi din diverse alte domenii: în ciuda ritmului nu prea alert în care îşi făceau treaba, aveau o bunăvoinţă şi o bună-credinţă în a o face. O deontologie profesională în orice, fie că era vorba de conducerea unui taxi sau de vînzarea unor bilete de cinema. Nu eficienţa mi s-a părut că primează (exista şi aceasta pe undeva), ci micul perfecţionsim aplicat. Băiatul de la cinema a stat nu ştiu cît (atît de mult încît eram gata să pierdem filmul) să ne explice toate reducerile posibile, să calculeze restul corect.

Ceva asemănător se întîmplă cu taximetriştii – departe de a fi toţi simpatici, măcar e ceva ce nu fac pentru că îşi permit să n-o facă: nu te întreabă unde mergi, precum mulţi dintre cei români. Din deontologie profesională, desigur, dar şi din simplul motiv că, atunci cînd vin la comandă, se taxează şi drumul pînă în locul unde se face comanda, şi atunci orice cursă, oricît de scurtă, nu e motiv de lamentare, ci contează.

Cînd diverşii funcţionari greşesc, nu prea se enervează, ci sînt supăraţi că au greşit. Cînd oamenii aşteaptă, la diverse cozi, în trafic, la poştă sau la supermarket, rămîn calmi, nu se enervează. Considerînd, probabil, că aşa trebuie, aşa le e dat. Fiind mai mulţumiţi de viaţa lor şi mai puţin revoltaţi ca idee.

Nu toate lucrurile sînt roze, în Paris. De pildă, pe Champs-Élysées, la multele terase din stradă, e destulă mizerie, pe sub mese, care nu mai poate fi stăpînită. Şi nu toţi chelnerii sînt amabili. Şi totuşi, chiar şi cei mai scîrboşi dintre ei îşi fac treaba corect.

Pe scurt, e vorba de un consum profesionalist şi de o deontologie a celor angajaţi în meandrele lui, care, la noi, încă nu s-a instituţionalizat.