Basarabia interbelică – cronica unui dezastru anunțat

„Ignoranța clasei conducătoare românești a permis propagandei obsesive și mincinoase a sovieticilor să aibă cîștig de cauză și să răspîndească imaginea unei Basarabii sărace, prădată de moșierii de la București, chiar în timp ce milioane de țărani mureau de foame pe întinderile din Ucraina, iar alte milioane de cetățeni sovietici umpleau și făceau să funcționeze pe deplin sistemul neosclavagist apărut în cadrul așa-zisului gulag“, ne avertizează în introducere Alberto Basciani, autorul Dificilei Uniri: Basarabia şi România mare 1918-1940 (p. 14), tradusă recent din italiană la editura Cartier. O bănuială se insinuează însă pe măsură ce avansezi în lectură: şi dacă realitatea Basarabiei interbelice, aşa cum e descrisă de istoricul italian, pornind de la fapte atestate şi relativ cunoscute de publicul românesc, corespundea în anumite privinţe imaginii răspîndite de propaganda sovieticilor, oricît de obsesivă şi mincinoasă o fi fost ea? Refuzul de a lua în considerație o asemenea idee, oricît de contrariantă ar fi ea, ca o ipoteză care merită discutată, ca o provocare căreia trebuie să i se facă faţă, explică relaţia atît de complicată şi de contraproductivă cu Basarabia care pare să se fi instalat durabil în opinia publică românească. Jena resimţită pe această temă alimentează la unii o retorică naţionalistă tot atît de agresivă pe cît de neputincioasă atunci cînd nu se traduce la ceilalţi prin indiferenţă sau chiar ostilitate. Deconstruind metodic principalele locuri comune despre Basarabia interbelică acreditate deseori de istoricii români, Basciani invită cititorul la un exerciţiu cam dezagreabil pe alocuri, dar salutar. Cu o singură excepție, privind pogromul din 1903, asupra căruia „aproape nici un istoric român sau moldovean care s-a ocupat de evenimentele din acești ani nu a simțit nevoia să se oprească“ (p. 68), istoriografia românească nu este vizată direct. În schimb, principalii autori citați sînt aceia care au publicat studii de specialitate în ultimele decenii în Occident: Wim van Meurs, Charles King, Irina Livezeanu, Michael Bruhis, Traian Sandu…

^„Ultimatumul sovietic [26 iunie 1940] n-a ajuns în Basarabia pe neașteptate, dimpotrivă, a fost ultimul act al unei tragedii anunțate“ (p. 374). Nu atît faptele în sine reconstituite în sutele de pagini care precedă un asemenea deznodămînt, cît acumularea lor conferă demonstraţiei autorului un caracter imparabil. Raportate la vasta documentaţie disponibilă folosită de autor și ordonate în funcţie de domenile pe care le ilustrează, informaţiile transmise, care uneori pot să pară anecdotice, scot la lumină un proces istoric coerent, copleșitor pentru principalii lui agenţi. Pe alocuri, cartea lui Basciani îmi aminteşte de reportajul lui Panait Istrati publicat într-un ziar belgian (Le Quotidien, 13-14 decembrie 1925), sub titlul „Atrocităţile româneşti în Basarabia“. Acest text, care se inspira din actele unor procese publice apărute deja în presa românească, a fost reluat de broşurile de propagandă basarabene prosovietice. Consultînd arhivele, realizezi că aceasta nu însemna că textul nu corespundea realităţii. De altfel, în cartea publicată patru ani mai tîrziu, Spre altă flacără: spovedanie pentru învinși, Istrati va folosi acelaşi ton sarcastic şi acuzator evocînd fărădelegile sistemului sovietic.

„Cel puțin pentru moldovenii din Sfatul Țării preluarea puterii de către bolșevici la Petersburg, Moscova și în alte orașe importante ale Rusiei a dat un imbold puternic pentru a arde etapele și pentru a se apropia cît mai mult de emanciparea politică completă.“ (p. 99) Nu știu dacă aceasta era intenţia autorului, însă expresia „a arde etapele“ sugerează pentru mine cele două accelerări care la rîndul lor vor da naștere la două derive de pe urma cărora Basarabia va avea mult de suferit. Pe de o parte, deriva declanșată de confiscarea puterii de stat de către bolșevici, care punea capăt revoluţiei sociale și democratice din februarie 1917, iar pe de alta, deriva autoritară provocată de incapacitatea statului român să integreze teritoriile care i-au fost atribuite de tratatele de la sfîrșitul Primului Război Mondial. Aceste două dinamici s-au alimentat reciproc pînă la caricatură în Basarabia interbelică. Incontestabil, puterea sovietică a avut iniţiativa, statul român fiind constrîns să reacţioneze cu mijloacele de care dispunea. Pe cît de înșelătoare se vor dovedi promisiunile făcute victimelor injustiţiilor sociale și minorităţilor din fosta gubernie, pe atît de reacţionare, adică demagogice, primare și brutale, erau măsurile adoptate de către reprezentanții statului român. Basciani revine frecvent asupra acestui aspect. „Asupra vicleniei, abilității și determinării conducătorilor moscoviți nu există nici o îndoială. Rămîne de văzut pe ce strategie de contraofensivă se bazau românii pentru a contracara aceste planuri. (…) O primă reacție imediată a autorităților române a fost accentuarea tonurilor patriotice și naționaliste“, estima un diplomat italian în 1924 (p. 220). Ea a fost urmată de ascensiunea fulgurantă a extremei dreapte cuziste și legionare și „impresia [sau, mai bine zis, iluzia] de siguranță apărută odată cu valul naționalist, care cuprinsese mare parte din Basarabia printr-o campanie condusă de sus“ (p. 310).

Exista în Basarabia o elită, mai degrabă de stînga, care a pregătit Unirea şi a participat la ea, și care, de la început, a formulat critici severe la adresa guvernului român mai ales pe chestiunea ţărănească, scrie Basciani. Cîteva luni după înfăptuirea Unirii, circula un memoriu trimis în numele Sfatului Țării în care se putea citi: „Țăranii sînt scoși noaptea să facă de gardă, măsură foarte bună, dar făcută întotdeauna pe sprînceană, fiind chemați mereu oamenii care nu se au bine cu jandarmii. Dimineața, în loc să dea drumul oamenilor, îi țin toată ziua la postul de jandarmi, pentru diferite lucruri. La cel mai mic protest, omul e declarat bolșevic, spion rus și altele, bătut crunt și de multe ori se face cerere de expulzare. (…) În toate domeniile administrative domnește teroare, jigniri și corupție.“ (p. 130) Printre semnatari figurau importanţi lideri basarabeni precum Pan Halippa și Ion Buzdugan. Același Pan Halippa semna în Viața Basarabiei, pe 25 decembrie 1936, una dintre declarațiile sale foarte dure, susținută mai întîi în Senatul României, despre starea foarte proastă a agricultorilor și a celor care munceau pămîntul în Basarabia. Afirmațiile de acest fel, precizează Basciani, erau prost văzute de establishment-ul românesc și în special de cercurile diplomatice, care reclamau faptul că declarațiile lui Halippa erau reluate și folosite de propaganda URSS (p. 342).

Această elită nu a contribuit însă la formarea unui „puternic curent politic basarabean“ care să se opună „decăderii economice și culturale la care fusese condamnată Basarabia, în ultimii ani de stăpînire românească“, constată cu regret Basciani. Disensiunile între „cercurile politice intelectuale basarabene de stînga (sau, mai simplu, progresiste)“ și „centrele tradiționale de putere românești“ au apărut din primii ani, însă „au fost îngropate din nevoia urgentă de a realiza Unirea, de impunerea necondiționată a românismului drept unică paradigmă de acțiune politică și culturală“. Cum poate fi explicată o asemenea evoluţie? La această întrebare Basciani nu răspunde precis, lăsînd să se înţeleagă că acesta era oarecum preţul pentru înaltele poziţii pe care principalii artizani ai schimbărilor din 1917-18 și alţi lideri basarabeni le-au ocupat în tot felul de instituții prestigioase ale statului român (pp. 332-333). Parţial, istoricul italian are probabil dreptate, însă mai important este de a nu pierde din vedere faptul că această stîngă basarabeană – şi stînga, în general, din România Mare, ba chiar un anumit pluralism efectiv pe eșichierul politic – a fost principala victimă a dinamicii induse de şocul produs între terorismul bolşevic şi reacționarismul românesc.

În mai multe rînduri, Basciani atrage atenția asupra unui aspect rareori tratat, și anume naționalismul ucrainean, care „dădea motive de îngrijorare moldovenilor la fel ca și cel rusesc“ (p. 99). Declarațiile Radei de la Kiev, clar orientate către anexarea Basarabiei, n-au făcut decît să grăbească procesul de unire a teritoriilor de dincolo de Prut cu România (pp. 109-110). Tot în legătură cu Ucraina, Basciani ridică o problemă și mai rar abordată. Prin mărturiile refugiaților care reușeau să treacă Nistrul, prin spionii de care dispuneau, autoritățile române nu puteau să nu fie la curent cu holdomor-ul, adică foametea devastatoare care făcea ravagii în URSS și în Ucraina. De ce nu au informat ele opinia publică asupra acestui aspect, de ce nu au folosit acest argument în propaganda lor? Ca să nu penalizeze minoritatea română din Transnistria sau ca să nu compromită negocierile conduse de Titulescu pentru reluarea relațiilor diplomatice cu -URSS și să obțină astfel recunoașterea Unirii? Acestea sînt cele două piste indicate de autor (pp. 279-280). Ne putem de asemenea întreba dacă nu cumva propaganda românească, la fel ca și cea sovietică, de altfel, avea un respect atît de redus pentru faptele concrete încît nu a crezut de cuviință să ia în considerare astfel de argumente. Și chiar dacă ar fi făcut-o, cine ar fi dat crezare unei asemenea informații? Acuzațiile de „fascist“ și „agent al Siguranței“ proferate de presa comunistă internațională împotriva lui Panait Istrati, în urma denunțării nedreptăţilor perpetuate în URSS, ne permit să ne facem o idee asupra situației din acele timpuri. 

Nicolas Trifon este istoric. Împreună cu Matei Cazacu, este autorul cărţii Republica Moldova, un stat în căutarea naţiunii (Editura Cartier, 2017).

Foto: wikimedia commons