Cătălina MICIU

Traducîndu-ne reciproc, am avut un efect direct una asupra cuvintelor celeilalte. Apoi am scris împreună cea de-a treia parte, cea din mijloc, eseul. Am lucrat împreună, nu putem spune „Eu am făcut asta, ea a făcut asta“.

Prin liceu mă apucase febra citatelor motivaționale, iar preferatul meu era ceva de genul că important e drumul, nu destinația.

Sînt un cititor norocos. Locuiesc în Bucureşti, la doi paşi de cea mai cochetă librărie independentă de pe la noi, plină ochi de carte engleză – de la romane, colecţii de povestiri, comic books, cărţi pentru copii, albume de artă, memorii; de fapt, cam tot ce vă puteţi imagina.

A depăşit, în 2013, graniţele naţionale ale teatrului, cu două spectacole cu subiect românesc, care analizează la rece trecutul şi prezentul. Ambele spectacole – Solitaritate şi Tipografic Majuscul – sînt însă parte a două proiecte realizate la nivel european de Gianina Cărbunariu.

Am schimbat mileniul şi milieul de pe televizor, am învăţat ce e ăla curent indie şi cum să ne bîţîim pe dubstep, am început să mergem la concerte la care ni se oferă dopuri pentru urechi, să alergăm artiştii după autografe în culise sau să facem vacanţe întregi la festivaluri de afară.

La cei 104 ani ai săi, Medi Dinu, pictoriţă, vorbeşte cu tandreţe despre un scarabeu primit de la o prietenă şi rătăcit cine ştie cum. „E foarte penibil să vorbeşti de lucruri care îţi sînt foarte intime. Intimitatea între tine şi obiect trebuie să rămînă intimă!"

Ideea unui teatru de apartament i-a venit lui Lorin după ce a participat la mai multe întîlniri „Miercurea lejeră“, din cadrul Centrului Naţional al Dansului (CNDB), după ce a auzit o anecdotă cu nişte studenţi ruşi care spuneau monoloage într-un apartament din Paris, dar mai ales după ce a văzut episodul din Seinfeld „în care Kramer găseşte un decor de show TV şi îşi transformă casa într-un platou de televiziune“.

Artist contemporan, implicat în sculptură, instalaţie, fotografie, cinematografie, arhitectură, critică socială, politică şi culturală, Ai Weiwei a primit în ultimii anii distincţii importante în lumea artistică, devenind unul dintre cei mai doriţi artişti de galeriile din lumea întreagă, dar şi un fel de inamic numărul 1 al autorităţilor chineze.

La Eroii Revoluţiei te dai jos fie pentru mall, fie pentru cimitir. Azi eu cobor pentru cimitir. Nu e prima oară cînd intru în Cimitirul Eroilor Martiri din Decembrie 1989. În urmă cu trei ani am participat cu nişte prietene la un concurs de fotografie urbană – ni se dăduseră indicii şi noi trebuia să le găsim şi să le fotografiem.

Ce mă frapează la prima vedere e că Dhafer Youssef are un zîmbet de tipul uite-ce-poate-face-această- pastă-de-dinţi, pe care nu se sfieşte să îl afişeze în holul Hotelului Epoque, printre cei cîțiva angajaţi prezenți şi jurnaliștii de la TVR, abia sosiți și ei. Apoi privirea îmi cade pe pantofi. De un verde de mare agitată, purtaţi fără şosete.

Oricît de morbid sau neobişnuit sună, îmi place să citesc necrologuri – mă relaxează şi îmi conferă o bucurie a cititului demnă de cele mai bune romane scrise vreodată. Cred că explicaţia simplă a acestui fapt stă în conţinutul lor – sînt nici mai mult, nici mai puţin decît frînturi din viaţă, nicidecum texte funebre cum aţi putea bănui iniţial.

De Gigi Căciuleanu m-am îndrăgostit iremediabil în urmă cu vreo doi ani, cînd l-am văzut în OuiBaDa, spectacol montat la CNDB – de momentul în care recită și dansează stînd pe loc și sfidînd orice lege la care ar putea fi supus corpul nostru, de vocea lui incredibil de clară și limpede, de expresia feței și mișcările brațelor ca ale unor aripi de pescăruș.

74 de oameni stau pe scaune și asudă. Eu și 73 de oameni stăm pe scaune și asudăm. Podeaua scîrțîie pe alocuri și hîrtiile mișcate ritmic nu fac decît să încălzească și mai tare aerul. În turnul Teatrului 74 ne-am refugiat parcă de o iarnă siberiană, la fel cum personajele create de Adam Rapp s-au refugiat de potopul care le amenință viața.