Visez parcaje subterane
Am copilărit în cartierul bucureștean Drumul Taberei, zona Favorit. Pe atunci doar cîțiva vecini aveau Dacii, la care șurubăreau în maieu mai des decît ar fi fost nevoie. Pe stradă se circula foarte puțin, pentru că mașinile erau folosite doar în acele duminici cînd aveau voie să circule, în funcție de numărul de înmatriculare. Copiii mergeau pe jos la cele două școli apropiate, 164 și 203, în grupuri de cinci sau șase, ocupînd strada unde rareori trecea cîte o mașină pe lîngă ei. Undeva, pe traseu, în dreptul complexului de la Drumul Taberei 34, era parcat un Citroën DS20 din 1974, mașină cult care apărea în filmele cu jandarmii din Saint-Tropez, iar copiii devorau cu nesaț acel design uluitor de rafinat, pe lîngă care frumoasele Dacii 1300 păreau roabe de cărat nisipul.
Copacii erau tineri, iar oamenii îi plantau în cauciucuri uzate de mașină, care puteau ridica local nivelul pămîntului. După 40 de ani, trunchiurile au devenit atît de groase încît cauciucurile stau să plesnească în jurul lor, la fel cum stau să plesnească străzile și aleile de la traficul nebunesc direcționat de Waze printre blocuri, pentru a cîștiga cîteva minute, mai ales la orele de vîrf ale amiezii, cînd coloane de mașini evacuează pietonii dintre blocuri, căci unele trotuare ale aleilor carosabile concepute acum 50 de ani, prin nu știu ce capriciu, nu depășesc lățimea de 70 cm.
Oricum, printre blocuri nu mai este loc și pentru pietoni. Din momentul în care, în București, mașina a încetat a mai fi un lux și a devenit o necesitate, locurile de parcare au devenit neîncăpătoare, iar drame megieșe au început să apară mai ceva ca în Ion. Întîi au fost ocupate parcările, apoi trotuarele, apoi spațiile verzi. Împotriva acestor practici au apărut gardurile metalice care protejează chiar și peticele de iarbă de un metru pătrat. Au fost demolate garajele care apăruseră după Revoluție, pe cînd era loc. Apoi s-a purces la asfaltarea spațiilor verzi și locurilor virane unde băteau copiii mingea în dreptul unui bătător de covoare. Acum străbați parcări în drum spre piață sau școală, iar pe alei circulă mașini cu viteze amețitoare. Dacă te prinde ora 17 pe stradă, ești pierdut, mai ales dacă ești pieton și ai sacoșe în mîini. Și tot nu este de ajuns, scandalurile se țin lanț.
Așa că, într-o seară binecuvîntată de noxe și miros de ambreiaje arse, am început să visez cu ochii deschiși ample parcaje subterane, așezate nu oricum, ci chiar sub complexele comerciale amplasate strategic la distanță de proximitate de orice bloc, adică sub 300 m. Dintre aceste complexe, doar unele au parcaje subterane, iar acelea sînt neîncăpătoare. Dimensionate corect, acestea ar oferi un adăpost confortabil mașinilor și i-ar scuti pe locatari să dea la zăpadă, să dezghețe și să încălzească mașinile iarna. Pe lîngă acest confort de utilizare, avantajul cel mai mare ar fi eliberarea sutelor de hectare de beton pe care stau acum mașinile și transformarea acestora în parcuri creative pentru copiii de toate vîrstele. Îmi imaginez traseul de la parcaj la bloc străbătînd amenajări peisagistice cu plante viu colorate, cu terase și cafenele, unde oamenii se întîlnesc și se cunosc. Aleile ar rămîne carosabile, dar în regim ocazional, atunci cînd schimbi mobila, zugrăvești ori, pur și simplu, ești obligat să tragi mașina la scară, inclusiv din motive de dizabilitate fizică temporară ori permanentă. Însă traficul ar fi permis doar riveranilor aflați în aceste situații, prin coborîrea unor bolarzi telecomandați, iar traficul ar scădea considerabil.
Spațiile verzi recuperate s-ar dovedi foarte folositoare pentru reducerea nivelului de zgomot dintre blocuri, iar sănătatea fizică și psihică a locuitorilor ar avea numai de cîștigat. Gunoiul ar putea fi colectat selectiv și transportat orizontal și subteran, în sistem pneumatic, spre centrele de precolectare aflate la bulevardele Drumul Taberei și Timișoara.
Însă, ca orice comoditate dobîndită, trasul mașinii la scară va fi deplîns de automobiliștii care pierd din vedere faptul că acest cartier, odinioară liniștit, a devenit primejdios pentru copii și nesănătos pentru toți, tocmai din pricina sufocării lui cu mașini staționate sau în mers. Așa cum orice locuitor la curte își plasează mașina cît mai aproape de stradă pentru a rămîne cu cît mai mult spațiu verde, tot astfel locuitorii la bloc ar trebui să-și privească cartierul ca pe propria curte și să lase mașinile la bulevarde, pentru a se bucura de natură. Ca orice proces gradual, sufocarea cartierului a trecut neobservată, aidoma unei boli, iar oamenii s-au adaptat la acest mod de viață care oferă o comoditate îndoielnică în schimbul confortului de locuire, sănătății și siguranței.
Orașe ca Parisul, Berlinul și Londra au pășit hotărît în această direcție. Studenții Universității de Arhitectură și Urbanism „Ion Mincu” din București au un proiect de suflet numit „Greening Mincu”. Numeroase organizații muncesc să înverzească și să amenajeze zone delabrate ale urbei lui Bucur. Însă nimic nu poate înlocui o politică urbană coerentă, bazată pe consensul locuitorilor, capabilă să genereze proiecte sustenabile, pe termen mediu și lung, folosind liniile de finanțare generoase ale Planului Național de Redresare și Reziliență. Orașul, în general, și cartierul Drumul Taberei, în particular, au nevoie de o viziune curajoasă, bazată pe educație și respect. În definitiv, orașul nu este al nimănui, nici al mașinilor, ci doar al locuitorilor săi.
Lorin Niculae este profesor la Universitatea de Arhitectură și Urbanism „Ion Mincu“ din București.
Foto: Inquam Photos/Octav Ganea (adevarul.ro)
