Valorile arhitecturii
În 1890, tînărul jurnalist și fotograf al poliției Jacob Riis publică o carte intitulată Cum trăiește cealaltă jumătate, pe care o ilustrează cu un bogat și emoționant material fotografic. Emigrant danez, Riis identifică problemele majore generate de mahalale și creionează o analiză urbană a fenomenelor de imigrație, supraaglomerare și delicvență prezente în New York-ul anilor 1880.
În 1894 se estima că trei din cinci newyorkezi locuiau cu chirie în imobile ca acelea exemplificate de Riis, unde, din suprafața terenului, peste 80% era ocupată de construcție. Bariera lingvistică, sărăcia și supraaglomerarea generau o imobilitate a chiriașilor, un „prizonierat”. În condițiile speculei imobiliare, au proliferat clădirile care propuneau un design „optimizat”, cu 10 camere din 40 ventilate pe curțile de lumină centrale, întunecate și insalubre, aceste imobile de locuințe fiind, de altfel, rezultatul unui concurs de arhitectură din 1879. Abia în 1901, a doua comisie de evaluare a locuirii din New York a interzis locuințele colective de tip halteră, iar acest lucru a fost posibil prin eforturile și abnegația tînărului secretar de comisie Lawrence Veiller care, cu o formaţie multiplă de arhitect şi lucrător social, a coordonat The New York Tenement House Comission între 1900 şi 1901. Tot el a fondat şi condus The National Housing Association între 1911 şi 1936.
În anii 1920, urbanismul american se dezvoltă în două direcții opuse din punct de vedere social. Prima reprezintă extinderea urbană și crearea unor sateliți deserviți de căi ferate, cu un nivel ridicat de confort. A doua direcție propune zonarea urbană, avînd rolul enclavizării pungilor de sărăcie din intravilan sau eliminarea lor în exteriorul orașelor, dar nu în sateliții grădină. Este un urbanism cu un nivel extrem de ridicat de control, exercitat cu pragmatism sub sloganul „Urbanizarea se plătește”.
În lumea nouă, ideea de arhitectură democratică apare pregnant chiar la celebrul Frank Lloyd Wright. Deși viziunea sa referitoare la Broadacre City din anii 1930, care încerca rezolvarea supraaglomerării printr-o dispersie infinită a locuitorilor în teritoriu, a fost considerată utopică și romantică, iar ultima sa scriere din 1958, The Living City, a fost primită cu scepticism de critica de specialitate, ideile sale referitoare la o arhitectură organică, democratică și descentralizată au influențat generațiile următoare de arhitecți. Mult mai consistentă decît opera sa teoretică, practica sa de arhitectură a început să plaseze arhitectura democrației în cîmpul posibilului, prin crearea unor tipologii de locuințe ieftine, ușor de realizat de către beneficiari și organice, adică posedînd potențial de creștere și dezvoltare: locuințele usoniene. Adjectivul usonian a fost creat de Frank Lloyd Wright pentru a specifica noua lui viziune organică şi democratică aplicată United States Of North America (USONA).
În 1945, Wright publică volumul Cînd democrația construiește, în care critică gregaritatea locuirii urbane, în care „din ce în ce mai neajutorații cetățeni” trăiesc o „viață cu chirie, într-o lume cu chirie”, condamnați să locuiască în clădiri „proiectate prostește”. „Este deja evident că viața modernă trebuie să beneficieze de mai mult spațiu și lumină, de o mai mare libertate de mișcare și de o mai mare libertate generală în practica ideală a ceea ce numim civilizație. Un nou spațiu-concept este necesar. Este evident că am ajuns la ceea ce numim arhitectură organică: arhitectura democrației. (...) Cînd omul construiește pentru sine, el își construiește viața, își construiește societatea. (...) Cetățeanul usonian (...) trebuie să abandoneze ideea că banii plus autoritatea pot să conducă lumea; trebuie să aibă convingerea că ideile plus munca pot și vor conduce lumea”, notează arhitectul american.
Wright militează pentru subordonarea ideilor de bani, proprietate și guvernare ideii de ființă umană. Descentralizarea și schimbarea scării la care se proiectează trebuie înfăptuită de „interpretul esenței umanității, adică de arhitectul creator”, iar locuința usoniană răspunde la nevoile sociale ale indivizilor și oferă capacitatea manifestării acestora. Arhitectura organică oferă posibilitatea „exprimării sinelui”, înțelegînd prin aceasta „rezultatele individualității adevărate și nu doar idiosincraziile personale înlăuntrul unei gloate”.
Realizarea, începînd cu anii 1930, a locuințelor usoniene și scalarea proiectului la nivel social și comunitar în 1947, odată cu construirea a nu mai puțin de 50 de locuințe în Pleasantville, New York, au dovedit capacitatea geniului lui Wright de a intui și aplica o sumă de concepte care aveau să se decanteze abia cîteva decenii mai tîrziu în America, dar și în Europa. Devenit celebru pentru casele sale din preerie, Muzeul Guggenheim din New York, „casa de la cascadă” și multe alte lucrări intrate în panteonul universal al arhitecturii, Wright ne învață poate cea mai importantă lecție a acestei profesii, și anume că „toate valorile arhitecturii trebuie să fie valori umane, altfel nu au nici o valoare”.
Lorin Niculae este profesor la Universitatea de Arhitectură și Urbanism „Ion Mincu“ din București.
Foto: wikimedia commons
